Nebunul de alb

Never again

Ce inseamna amintirile :)) Stateam azi dimineata la o cafea cu fratele meu si la un momentdat amandoi ne-am adus aminte de reclama asta... Bine, ideea e ca amandoi am trecut prim momente de genul... Si intr-adevar, privita la rece, reclama chhiar e haioasa... Dar are o maaaaaaaaaaaaaare doza de adevar... Si toate experientele de genul asta m-au adus la doua concluzii...
1. Prietenii adevarati te vor primi intotdeauan inapoi "la bar"
2. Cine te iubeste intr-adevar, te iubeste asa cum esti, pentru ceea ce esti, cu bune si rele, si nu va incerca sa te schimbe. Asa ca, din mica mea experienta... Sfat: niciodata sa nu renunti la plete, la geaca de piele si la motor...

VINE CRACIUNUUUUULLL !!!!!!!!

Colinde, vremea colindelor

Colinde, colinde,
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se 'ntinde
Asemeni oglinzilor.
Şi tremură brazii
Mişcând ramurele,
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele.

Se bucur copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele...
De dragul Mariei
Şi al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

WRONG HOLE? super funny

foarte funny faza... deci... intram sau nu? :D

Generatia Messenger...

Traim intr-o lume in care totul se schimba. Secolul vitezei devine secolul informatiei. Iar generatia pro devine generatia messenger. Generatia care nu p oate functiona daca nu are un id. Cei care nu stam de vorba cu cineva ci ne punem "la un chat". Cei care nu mai intrebam pe cineva cati ani are, ci scriem sec "asl pls". Generatia care traim, visam, relationam prin emoticoane. Traducere, de altfel, fortata, a englezescului "emoticons"... Mai nou, pana si cantecele le transpunem in "limbajul messenger". Nu mai stim sa scriem corect, folosim peste tot prescurtarile de pe mess, iar conceptul nostru cand vine vorba sa cucerim o persoana se rezuma, in linii mari, la intrebarea "care e id-ul tau?"... ce sec, nu? AJUTOR! SALVATI-NE!

Insomnia... zbor din balcon...

E 5 dimineata. Nu pot sa dorm... Deschid larg geamul balconului si simt aerul rece cum ma loveste. M-am decis brusc. O sa fac o plimbare. Asa ca intind larg bratele si ma arunc in gol. Plutesc usor. Mult mai usor decat ma asteptam. Parca o mie de brate m-au prins si ma poarta deasupra orasului. Totul e in ceata. Luminile de pe strazi nu fac fata si imprastie doar luciri palide si difuze. De deasupra ma uit curios la oamenii care se duc catre servici. Par asa de mici. Nu ma vede nimeni. Pentru ca nimeni nu priveste in sus. Cu priviri fixe, de roboti, toti privesc abatuti catre asfaltul umed de la ploaia de aseara. Incerc sa caut ceva, dar parca nu imi dau seama ce anume. Sunt atat de zapacit incat am uitat de ce mi-am luat zborul de pe marginea balconului... Imi dau seama ca, de fapt, nu caut "ceva" anume, ci caut "pe cineva". Nici macar nu ma intreb pe cine caut. Doar plutesc linistit si caut mai departe. Nu imi fac griji. Stiu ca persoana pe care o caut e acolo undeva si o voi intalnii. Vrei sa stii ce ma face sa fiu asa de sigur? Pentru ca EA va fi singura persoana care va pluti la acelasi nivel cu mine. Iar cand ne vom gasi, ne vom lua de mana, tacuti si zambitori, si ne vom intoarce intr-un balcon...

La Femme Qui T'aime

Un, deux, trois, vive la reine ...
un, deux, trois, vive le roi ...
Je suis celui qui rêve ...
Je pense a deux yeux mystérieux

Someday over the rainbow...

Sau, din ciclul "never say never"... Ce ti-e si cu internetul asta... vorbesti, scrii, cunosti lume... Stiti (sau, ma rog, nu stiti, ca nu aveti de unde) in urma cu cateva luni imi juram in barba ca nu vreau sa mai am de-a face cu fete cunoscute prin acest mijloc... dar de fapt, ce inseamna sa cunosti o persoana? ce inseamna sa o placi? oare contactul direct e cu adevarat un plus? sau faptul ca poti stii ce-i place, cum gandeste, de ce face unele lucruri, sau de ce nu face altele? bine, mereu exista riscul de a fi mintit, dar asta se poate intampla si in viata de zi cu zi... si pana la urma... cine stie de unde sare iepurele, nu?

Ce dreacu fac?

E ora 9 seara. Peste cateva ceasuri, plec in concediu. Nu, nu ma duc departe. Doar acasa. Ce simplu suna, nu? Acasa... da, mi-e dor de ai mei. Pana atunci insa stau si pierd vremea la o cafea, in ArtCafe. E liniste. Sau ma rog, cata liniste poate fi atunci cand asculti jazz. Incerc sa nu ma gandesc la ce mi-au spus unii si altii zilele astea. Au fost cateva saptamani nasoale. Am reusit sa slabesc, mancand si dormind pe apucate. Acum vreau sa recuperez, cu mancare "ca la mama acasa". Pana atunci ma uit la cei din jur. Chipuri si gesturi. Unii rad. Altele sar din floare in floare. Numai cine vreau eu nu da nici un semn cat de mic. E acolo, in grupul din separeu. Eu stau aici, solo, cu o cafea mare, facuta de Coco. Scriu. Nici macar nu mai gandesc ce scriu. Imi plimb pur si simplu degetele pe tastatura. Sa vedem ce va iesi. Scriu si citesc blogurile altora. Cabral... Bendeac... Fratemiu si-a revarsat frustrarea de a fi inselat pe blog. O sa iti treaca fra. Eu stau si o privesc pe gagica in cauza, cum sta fericita in bratele altuia. Nu ma mai intereseaza. Nici macar mila pentru vreunul din ei nu mai simt. Iar acum, stau, pur si simplu... Nu mai vreau sa fac nimic. De fapt... mint. Vreau sa uit de toata lumea. Sa stau doua saptamani deconectat de tot ce inseamna Sibiu, servici, prieteni si "prieteni". Sa lenevesc. Apoi sa ma intorc inapoi in Art, sa o fac lata la un "beer party", dupa care sa ma reintorc in monotonul si cenusiul vietii mele de zi cu zi. Si apoi? Ce dreacu fac?

Cateodata e bine sa taci si sa asculti...

A venit toamna... Nu ne-am mai intalnit de mult, draga cititorule. Ti-am promis candva ca imi voi deschide inima fila cu fila aici, pentru tine. Intre timp mi-am dus inima la reparat. Ii sarisera cateva arcuri, de la atatea socuri. Pe langa asta insa, am mai primit si replici ironice din partea celor care nu pot sa inteleaga ca inca mai sunt oameni care plang, oameni care rad, oameni care daruiesc trandafiri, oameni romantici... Asta sunt eu... Nu va convine, ignorati-va. Stati linistiti, nu am sa va fac petitie la UE. Doar am sa fiu asa in continuare. Apropo, vara asta am vorbit cu ingerii, iar acum rad si glumesc cu copii rasfatati si frumosi... acum insa e relaxare totala... stau cu picioarele in sus, pe pereti, lumina e difuza si gandul imi zboara... incep sa imi creasca din nou aripile...
Acum sterge-ti tristetea si machiajul fals de pe fata, zambeste si asculta si tu... nu te costa nimic... poate doar un simplu click... http://www.youtube.com/watch?v=iNDrZPctw1E

Optiunea de a stii sa alegi

Aproape zilnic in viata suntem pusi in fata unei alegeri... De la o banala optiune privind vestimentatia zilei, sau a alege intre un sanvis sau o pizza, pana la alegeri care din start iti vor marca viitorul, cel putin viitorul apropiat, daca nu cel de lunga durata. Si aproape pentru fiecare decizie pe care o facem, vine o clipa in care ne intrebam "oare ce ar fi fost daca alegeam altfel?"... M-am intrebat si eu asa la un moment dat. Si am ajuns la concluzia ca nu are rost sa regreti nici o decizie. Daca ai ales ceva, fara sa fii constrans spre acea directie, atunci nu are rost sa regreti, sa traiesti in trecut. Viata merge inainte si de fiecare data ne pune in fata unor alegeri. Cea mai grea alegere este insa aceea de a spune liber ceea ce simti, ceea ce gandesti sau a masca totul, de dragul unora. Recent, un ingeras m-a "amenintat" ca imi invineteste ochii daca imi voi manifesta gandurile si sentimentele fata de ea. La inceput am acceptat amenintarea. Si le-am tinut in mine. Ba chiar am incercat sa fug de persoana in cauza. Nu a mers. Si nici nu ma mira ca nu a mers. Nu sunt genul de om care sa isi ascunda sentimentele. Sau sa si le inabuse cu forta. Asa ca am decis sa continui. Am sa zambesc, am sa trimit trandafiri si am sa daruiesc inimioare pe mess. Nu ma intereseaza ce va fi, eu am ales. Tocmai pentru ca nu caut pitipoance, ci o femeie adevarata, care sa stie sa fie frumoasa si feminina, dar sa straluceasca si prin ceea ce gandeste, prin frumusetea interioara. O femeie care sa aiba grija de mine, dar si de ea. O femeie care sa ma lase sa am si eu grija de ea. Care sa se abandoneze in bratele mele, iar eu sa ma abandonez in bratele ei. Cer prea mult? Nu cred. eu am ales... tu, ingerasule?

si ca sa raspund provocarilor pe blog venite din partea celor care nu mai stiu sa zboare: Nu stiu daca exista barbati adevarati, dar exista barbati care stiu sa iubeasca cu adevarat si sa faca o femeie fericita. Si cred ca asta e tot ce conteaza!

Nu-mi mai pasa...

Mi-ai spus c-ai sa-mi fii peste noapte zi
N-ai mai vrut apoi sa ma stii...
Ochii tai mi-au spus: altii ca mine nu-s
Dar in alte lumi s-au tot dus.

Poti sa pleci, ca nu-mi mai pasa,
Findca-mi bate viata-n geam
Da, pleac-odata si ma lasa
Nu-mi mai pasa, grija n-am!

Chiar de-ar fi sa ai chip luat din Rai
Stele-n par sa ai, chiar de-ar fi
Sa stiu n-as mai vrea nici de urma ta
Gand in mintea mea tot n-ai fi.

Drumuri.... in trecutul viselor

De multe ori stam si ne plimbam pe drumuri pe care nu le cunoastem. Mergem inainte, la stanga, la dreapta, dar niciodata inapoi. Teoretic, din instinct. Preatic, nimeni nu stie de ce? La urma urmei, de atatea ori ni se intampla sa vrem sa retraim momente din trecut. Bine, nu stiu daca voua vi se intampla asa ceva. Mie da. Mereu mi se intampla sa vrea sa retraiesc momente placute din viata mea. Prima fata pe care am sarutat-o. Prima data cand am fost la mare "cu gasca". Prima emisie a mea in radio. Prima iubire adevarata. Prima fata pe care am cunoscut-o, culmea, la Slujba de Inviere. Primul trandafir furat pe care l-am daruit din suflet. Si primul inger pe care l-am cunoscut. sunt multe. Foaarte multe astfel de clipe. Sau de persoane. Uneori inchid ochi si le visez, pur si simplu. O fi rau? Nu stiu. Timpul isi va da verdictul. Pana atunci, eu visez, si merg. Inainte...

Nu mai vreau nimic...

am fost mustrat recent ca nu mai scriu nimic aici. Iertati-ma prieteni, dar nu prea mai am putere sa scriu. Nu, nu sunt bolnav. Poate doar sufleteste. Sunt tot mai ciuntit. Calatorul care si-a lasat inima pe drumurile unde a umblat acum nu mai are nici drumuri, nici inima. Si nici putere sa caute noi poteci. Sau poate e lipsa de vointa. Poate ca nu mai conteaza. La urma ce suntem noi in lumea asta? fiinte in permanenta cautare? Ce cautam? Se spune ca in linii mari, cautam fericirea. Unii o gasesc in bani, altii in Dumnezeu, iar altii se multumesc sa caute un inger, care sa le fie alaturi. Cei care cauta banii innebunesc, cei care-l cauta pe Dumnezeu ating fericirea suprema cand il gasesc. Dar cei care cauta ingeri pe pamant? Poate reusesc sa-i gaseasca. Atunci sunt fericiti. Sau poate nu. Si caut. si cauta, si cauta... Pana ajung sa se intrebe daca ingerul lor exista cu adevarat. Daca nu cumva sunt mai nebuni decat cei care cauta fericirea in averile materiale. Oare asa suntem? Nu stiu. nu mai am putea sa ma mai intreb. Sa mai caut... Nu mai vreau nimic... nimic...

Fragmente din vise de suflet

Exista momente in noptile reci cand visam. Exista momente cand visam si in noptile calde. Iar uneori visam si ziua, cu ochii deschisi. Visam franturi din evenimente trecute si viitoare. Sau visam ceea ce ne-am dori sa se intample. Visam oameni dragi, oameni pe care ii iubim sau oameni pe care ii iubim. Ne visam in lumina sau in intuneric, veseli sau tristi. Visam ingeri si printese, sau mai modern, bani si averi. Dar de ce visam ce visam? De multe ori visele sunt banale. Despre acestea nu ai mult de vorbit, si d obicei, dimineata, cand ne trezim, nu ne mai aducem aminte exact ce am visat. Dar cand iubesti… cand iubesti cu adevarat visezi printi si printese, ingeri albi in lumina calda, plimbandu-se veseli intr-un lan de maci sau intr-o livada de meri infloriti. Sau visezi mii de ziduri care inconjoara un castel cenusiu si rece pe dinafara, dar plin de viata si lumina in interior. Asta, in cazul in care nu esti sigur daca, cat si cum iti sunt impartasite sentimentele. Pana la urma insa, eu zic ca important e ca visam. Pentru ca cele mai reci si lungi clipe din viata noastra sunt cele in care nu visam. In momentul in care ne-am pierdut visele, ne pierdem pe noi ca oameni, si devenim niste masini care scriu, mananca, dorm, se duc la serviciu si uneori se fac ca petrec cu prietenii. Deci, nu deveniti masinarii sociale. Permiteti-va macar un lux. Acela de a visa. Cu ochii inchisi sau deschisi. Din suflet sau din obisnuinta. Dar visati!

Fairytale

I'm in love with a fairytale, even though it hurts
'Cause I don't care if I loose my mind
I'm already cursed

Litere frante, litere cu dragoste

Exista momente.
Exista Visuri.
Si pentru a descrie
Toate acestea,
Exista cuvinte.
Cuvinte compuse din litere.
Litere frante, sau libere.
Litere cu care scriem
"Te iubesc"...
sau litere cu care
vorbim ingerilor
care ne inconjoara viata.
Mi-e somn. As scrie
Mii de litere,
Mii de cuvinte,
Mii de vise si momente,
si toate...
Cu dragoste!

Ganduri spre un inger nehotarat

M-am gandit de mii de ori inainte sa scriu aceste randuri. Practic sunt cuvinte pe care ti le-am zis de cateva ori pana acum. Stiu ca esti acolo, dincolo de ecranul unui laptop, citind ceea ce scriu eu acum. Sau cel putin mi-as dori sa te stiu asa. Se pare ca in ultima vreme doar asa mai reusesc sa comunic cu tine, sau sa exprim ceea ce e in mintea si inima mea. Sunt ceea ce sunt si tu esti ceea ce esti. Cred ca esti sufletul cel mai complicat si cel mai frumos pe care mi l-a daruit viata pana acum. Stiu ca cineva ti-a frant aripile si nu mai poti sa zbori acasa. As vrea sa iti pot da aripile mele, chiar daca asta ar insemna sa zbori departe de mine. Nu ma intreba de ce simt asta. N-as putea sa iti explic. Nu exista cuvinte. Nu am reusit sa imi explic nici macar mie. Tot ce stiu este ca te visez in fiecare noapte. Si ca numele tau imi apare pe buze de fiecare data cand sunt fericit. Iar cand simt in tine tristete, lumea plina de viata din jurul meu devine gri. E atat de ciudat. Da, am sa iti dau aripile mele... Tot ce iti cer in schimb e sa imi dai din cand in cand un zambet... si o imbratisare... din suflet... Nani nani, ingerasule... nani, nani...

Citeste, cu inima, si da mai departe...

Din nou mi-amm permis sa pun aici un articol de pe blogul lui Cabral. Dar de data astae vorba de salvarea unei vieti. Iar tu, cititorule, cu banii pentru un suc/bere/pachet de tigari, poti salva un suflet de om. Crezi ca o poti face? Ai curajul de a-l ajuta pe cel de langa tine. Eu am plans... Tu citeste. citeste si fa cum crezi...

"

Când s-a născut era deja orfan de tată.
S-a născut la o lună după ce tatăl lui a murit, într-un accident cumplit de maşină – a murit fără să vrea, lăsând în urmă o femeie, trei copii născuţi şi unul nenăscut.
A crescut.

Avea 14 ani. Tocmai intrase la liceu. I-a murit mama. Nu ştia să fi fost bolnavă de ceva. A murit şi gata. A rămas cu un căţel, o garsonieră şi trei surori mai mari, măritate, la casa lor.
A mai crescut.

A terminat liceul, s-a angajat. S-a îndrăgostit. S-a mutat cu iubita lui în garsoniera moştenită de la părinţi.
Era foarte tânăr.

Muncea. Tăietor la secţia legătorie a Tipografiei Bucureştii Noi.
Avea 23 de ani când a aflat că este bolnav. Era decembrie 2004, luna cadourilor. „Cadoul” lui a fost Boala Hodgkin stadiul II B. Cancer de sânge. „Cadoul l-a primit” de la Hematologie Fundeni. Boala a debutat în mediastin, nefiind afectată o altă parte a organismului.

Doi ani a făcut chimioterapie şi radioterapie. Doi ani de chin şi de concedii medicale. În ianuarie 2006 analizele indicau că boala a stagnat. S-a presupus că ceea ce a rămas în mediastin era fibroză sau boală inactivă. Tratamentul s-a încheiat. Era apt de muncă. Mai bine. Oricum nu mai avea niciun ban.

La legătorie nu mai făcea faţă. Aşa că a trecut pe „funcţia” de portar. Dar nici organismul lui slăbit nu a putut face faţă frigului din gheretă. A făcut pneumonie. Iar în noiembrie 2006 a făcut şi recădere la Boala Hodgkin. I-au apărut noduli la plămâni, la subraţe, în mediastin. A făcut şi apă la plămâni. Din nou chimioterapie. Degeaba, boala nu s-a mai lăsat păcălită.
L-au trimis la Spitalul de Pneumo-ftiziologie Marius Nasta, ca să-i taie o parte din plămânul drept, unde era o tumoră.

I-au făcut mai întâi o bronhoscopie în urma căreia s-a ales cu virusul hepatitei B. O parte din vină a fost a lui, că avea imunitatea scăzută. Restul de la aparate. Prost sterilizate.
Aşa că operaţie nu a mai putut face şi l-au trimis la Spitalul de boli contagioase Victor Babeş. Să se trateze de hepatită.
A tratat şi hepatita. După care a trecut la chimioterapie.
Curele au fost destul de puternice cât să îi „ardă” venele. Aşa că o venă s-a spart şi toata substanţa s-a scurs pe lângă. S-a ales cu o flebită a mâinii drepte. Care îi dă dureri cumplite.

Cu venele „arse” nu mai mergea chimioterapia. Trebuia montată o cameră implantabilă percutantă (un cateter „evoluat” adică). Fiind ceva evoluat, Ministerul neSănătăţii româneşti nu putea suporta costul. Aşa că i-au sărit ochii din cap până când a strâns 400 de euro să-şi cumpere „evoluata”. De care nu a avut parte. Viaţa lui depindea de ea, numai el ştie cât s-a chinuit să strângă banii. Degeaba. Ceva nu a mers.

I-au montat cateterul tot la Fundeni. S-a infectat. Nu se ştie a cui e vina. A cui l-a montat, a cui l-a folosit sau a cui l-a produs. După două utilizări a trebuit să arunce cateterul. A pierdut şi banii, şi chimioterapia.

Iar boala evolua. Normal. Nu mai putea mânca, tuşea până la epuizare. Diagnosticul a devenit Boala Hodgkin formă Chimiorezistentă. Au apărut nodulii inghinali.

Face în continuare chimioterapie. I se montează un cateter la picior, la trei săptămâni o dată. Odată i s-a montat prost, pentru că a făcut flebită şi la piciorul stâng. Acum i se montează doar la dreptul. Dar nu se ştie dacă se mai poate, că deja i s-a montat de 5 ori şi nu mai merge.
Aşa a ajuns în mai 2009.
Acum două săptămâni a constatat, când s-a trezit, că nu mai aude cu urechea dreaptă. La ORL, la Spitalul Sfânta Maria, i s-a spus că nici nu va mai auzi. Face un tratament şi pentru asta, dar şanse nu prea sunt.
Aşa au trecut 4 ani şi jumătate. De suferinţă a unui om.
Se numeşte Marian George David.
Marian George David are acum 28 de ani. Este din Bucureşti.
Marian George David are nevoie de ajutor. De al nostru.
În aprilie, la ultimul tomograf, a venit o veste mai bună. Doctorul crede că boala stagnează. Boala Hodgkin. I-a recomandat să facă o analiză PET-CT, care poate arăta dacă boala a stagnat. Sau dacă este doar fibroză. Care PET-CT costă cam 1.100 – 1.200 de euro.

„Sper. Sper din tot sufletul că mă poate ajuta şi pe mine cineva. Poate că există oameni care mai ajută alţi oameni şi care mă pot ajuta şi pe mine. Poate că ajung să fac şi eu un transplant de celule stem, un transplant care mă poate face să cred că am şi eu noroc în viaţa asta. Nu am bani nici pentru analiza PET, nu am bani pentru nimic, nu ştiu ce trebuie să fac pentru a face un transplant în străinătate, care sunt paşii de urmat, care este suma de bani necesară pentru un astfel de transplant, cum să ajung la spitalul din străinătate, unde să trimit analizele, cum pot să văd dacă există cineva în lumea asta compatibil cu mine, cineva care îmi poate da viaţă.” – Marian George David.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
Raiffeisen Bank – Agenţia Pajura
RON: RO 19 RZBR 00000 600 1163 5298
EURO: RO 51 RZBR 00000 600 1163 5304
Cod SWIFT: RZBR ROBU
Titular Stamatin Andreea Ioana (prietena lui Marian).
N.B. Marian se deplasează cu greu din pat până în bucătărie. Mâinile şi picioarele lui sunt acum Andreea. Contact: stamatin_andreea_ioana@yahoo.com
Analiza PET-CT se poate face la Bucureşti şi Oradea, dar în clinici private. Ministerul nu plăteşte aşa ceva.
Suferinţa. Abia ce poţi să o trăieşti. Să o suporţi. Cum să o mai şi măsori? Povestea altei suferinţe. De la alt om. În povestea lui Marian George David se poate măsura doar speranţa. Că îl va ajuta cineva. Care să îi dea viaţă.
UPDATE. 4 ore mai târziu după ce am scris aici povestea lui Marian au apărut prietenii lui: Cristian şi Daniel. Prieteni din copilărie, colegi de la şcoala generală. Au văzut necazul lui Marian şi strigă după ajutor. Cu siguranţă sunteţi mai mulţi. Şi din liceu. Dacă pentru noi 5 lei nu înseamnă mai nimic – sau doar un suc – pentru Marian înseamnă enorm. Nu e chiar atât de uşor să strângi 1.200 de euro. Dar nici greu nu e, atunci când ai câţiva prieteni care la rândul lor au alţi prieteni. Şi tot aşa. După aia ne gândim şi la celulele alea stem hematopoietice. Nu ar fi exclus ca un prieten din copilărie să fie compatibil 100% cu Marian. Şi dacă nu cu el atunci cu un alt tânăr necunoscut, al cărui prieten poate să fie compatibil cu Marian.
Multe lucruri bune pot face oamenii, când prietenia este nealterată!"

Ciudat cat doare...

Sincer, cand am pornit blogul asta, am spus ca imi voi scrie aici gandurile si sentimentele. Am promis, si am sa ma tin de cuvant. Desi ma simt al naibii de ciudat. N-are rost sa mai reluam o parte din povesti. Prin ce am trecut eu in ultimele luni, cred ca ati trecut toti la un moment dat in viata. O persoana superba din toate punctele de vedere, iubire pierduta, si apoi promisiunea "eu nu mai mai indragostesc niciodata". Toata bune si frumoase. Bineinteles ca m-am indragostit din nou. si ca de obicei, dau cu piciorul exact cand e mai putin indicat. Dar nu stiu ce sa mai zic. Am intalnit pe cineva. Frumoasa si desteapta, dar inconjurata de mii de ziduri de gheata. Si care mi-a servit cu zambetul pe buze o replica de tip "te plac, esti ok, dar nu mai vreau sa ma indragostesc, nu am nevoie de asa ceva, iar tu, mai baiatule, tine-ti sentimentele si gesturile de tandrete in tine". Problema este ca am avut ocazia, sa vad o data, pentru o fractiune de secunda, dincolo de armura de gheata. Am vazut cel mai frumos suflet pe care l-am intalnit. Si de aceea consider ca merita. Am sa incerc sa am rabdare. Doar ca tot tinandu-mi sentimentele in mine, 24 din 24, am cam adunat presiune. care a rabufnit, pe ici pe colo, in gesturi si cuvinte tampite. Pana acolo s-a ajuns, incat aproape ca am ajuns sa o resping total, din cauza durerii de a nu-i putea spune ce simt, de a nu putea sa o tin in brate si sa numaram stelele. Nu stiu ce sa mai zic. Credeti-ma, am cunoscut diverse grade de "iubire"... dar niciodata o fata nu m-a bulversat in halul asta. Nu stiu ce sa mai zic, ingerasule... o sa am rabdare. Te rog sa ma ierti. Stiu ca vei citi randurile astea... Pentru tot ce nu am zis, pentru tot ce nu am facut, si mai ales pentru tot ce am gresit pana acum, iarta-ma!

Priviri ascunse in frisca

Ha! Ce buna e... imi place la nebunie... In caz ca nu v-ati dat seama, vorbesc despre frisca. E asa dulce pusa peste prajituri, peste cafele si bezele... Sa nu radeti dar am dat in mania mancatului de frisca. Atata tot ca eu imi pun frisca pe inima mea. Si o daruiesc. Nu ma intrebati cui. nu am sa va raspund pentru ca nu am voie. Dar printesa vinovata de pasiunea mea pentru frisca ar trebui sa se recunoasca. Printre aceste randuri scrise cu un tub de frisca... Pasiunea asta am descoperit-o recent. Pana acum, pentru mine frisca era doar ceva dulce peste prajituri, cum ziceam mai sus. Sau, ca sa fiu putin pervers, peste un san plin de femeie... nu spun ca am renuntat de tot la aspectele acestea. Dar am vazut frisca privita prin inima cuiva. am vazut, in mod banal, ce efect poate avea frisca in sentimentele mele. De atunci imi place frisca peste inima mea... cu mult topping de sinceritate si caldura, amestecata cu iubire si tacere. Vrei si tu printesa? Astept sa imi spui...

Azi

Azi am iesit la soare,
Precum melcul iese din cochilie.
Razele zambetelor de copil
Mi-au incalzit camasa
Prafuita de atata uitare.

Am privit in jurul meu,
Si am vazut atata frumusete.
Pensionari cu iubiri ratacite
Sau ciripit de vrabii risipite.

Azi am pornit din nou la drum,
Incalzit de sufletele indragostitilor,
Am facut primii pasi timizi,
Ghidat incet de privirile sfintilor.

Si tot azi am ajuns
La marginea unei gradini frumoase,
Inconjurata de garduri si ziduri inalte.
Poarta ruginita era inchisa.

Iar pe ziduri cresteau buruienile.
In mijloc insa am vazut o perla
Ramasa pe perna veche a unei printese.
Asa ca, azi, am inceput sa urc.

Am pornit escaladarea zidurilor,
Inarmat cu rabdare pana la cer.
Vreau sa ajung la acea perla,
Sa vad gradina inauntru, si sa sper.

Nu mai vreau

Nu mai vreau sa fug de lume…
M-am saturat de priviri pe furis,
Catre un ideal care nu exista.
Nu mai vreau sa stau in banca mea
Ca un individ insipid si cuminte,
Care executa lucruri la comanda,
Cerintelor unei societati incorsetate.

Nu mai vreau sa fug in cautarea
Unei iubiri perfecte, constient
Ca asa ceva e doar in mintea mea.
Nu mai vreau sa gandesc
Precum un robot programat
Sa faca mereu aceleasi lucruri,
Intr-o repetare care nu pare sa aiba sfarsit.

Nu mai vreau sa ma gandesc
La trecut, prins intre fumuri.
Au inflorit caisii si vreau sa vad
Cum li se parguiesc fructele.
Vreau sa fiu liber sa alerg
Atunci cand am chef si sa strig
Din toata fiinta mea, sa pot privi
Inainte, zambind cu tot prezentul
Din mine… Sa pot sa scriu
Pe un banner urias, cu litere frante,
Alcatuite din sentimentele mele,
De fiecare data cand stiu, si spun ca…
Nu mai vreau…

Fereastra din primavara

Am lasat fereastra si usa deschise larg.
E primavara si caldura noptii
Imi umple sufletul cu mireasma ei.
Am lasat fereastra si usa deschise larg,
Pentru ca sufletul meu, inghetat,
Vrea sa evadeze si sa rada, asa,
In ciuda sortii.

La inceput mi-a fost teama.
Ma temeam sa nu intre cineva
In sufletul meu si sa fure
Imaginea ta.
Ma temeam ca poate sufla vantul
Si o sa stearga de tot poza asta
Prafuita si plina de sange,
Ascunsa adanc in inima mea.

De fapt, am lasat fereastrea deschisa,
Si usa desfacuta larg, cu speranta.
Poate ca cineva o sa treaca
Pe acolo, si sa vada bolnavul din mine.
Poate ca vei fi tu, sau va fi alta.
Niciodata nu stim ce e scris.
Mireasma lunii imi alina durerea,
Ma face sa torc usor fuiorul
Impletit cu vise din mine si tine.

E primvara afara si noapte.
Lumea spune ca e cald si placut.
Eu am ochi si nu vad,
Urechi care nu mai aud.
Dar in inima mea au inmugurit
Fluturii si alearga prin iarba
Rosie ca zambetul tau.
E primavara si asta ma face sa vreau
Sa alerg si sa fiu fericit
De-asta usa sta desfacuta in hau,
Si-n plus… am lasat deschisa fereastra.

Poveste ...partea a II-a

Acum ceva timp in urma scriam inceputul unei povesti. Calatorul visator, care umbla in cautarea jumatatii, si care s-a aventurat spre castelul unei printese in alb. Ei bine, dragilor, intre timp, am aflat si finalul... Poate ca nu e exact cel pe care mi l-am imaginat, si pe care l-au dorit unii dintre voi... dar am sa imi iau inima in dinti, si am sa il scriu. Asa cum e el... Ei bine...
"Dupa un urcus plin de rafale taioase si reci, calatorul nostru, incalzit de ceea ce simtea in el, a ajuns aproape de castel. in jurul sau erau numai tufe de maracini, pline de spini reci si taiosi. Visatorul insa nu s-a dat batut. In inima sa ardea o torta cu care si-a facut loc printre tepi. Cu greu, dar a trecut. Plin de sange si rani, dar luminos si liber in interior, el a ajuns la o poarta.
<<- E cineva aici? Am venit cu gand bun si luminos.>> a strigat el. Poarta s-a deschis incet, cu un scartait care i-a inghetat pentru o clipa sira spinarii. Credincios insa visului sau, el si-a facut curaj, si a intrat. S-a trezit insa prins intre doua ziduri. Poarta s-a inchis brusc in urma lui. S-a uitat in jur. Totul era inghetat. Din loc in loc, mici gramezi de ghiata, cu chipuri umane gravate in ele. Si-a dat seama ca sunt cavalerii despre care i-au povestit satenii de la poalele muntelui. A continuat sa caute in jur, si a gasit o noua poarta.
<<- sunt Visatorul. Am venit sa ma inchin printesei. Ma aude cineva?>> a strigat el. I s-a deschis atunci o noua poarta. A inceput sa prinda curaj. A sarit rapid dincolo. Poarta s-a inchis. Era din nou prins intre doua ziduri. Aici era insa ceva mai cald, dar era pustiu. A dat ocol castelului, strigandu-si caldura si gandurile din inima. Dar ii raspundea doar ecoul. La un moment dat a vazut ceva stralucin in fata lui. Era o oglinda. Numai ca in oglinda se vedea cea mai frumoasa printesa in alb, dansand. Visatorul nostru si-a dat seama ca de fapt era cel mai frumos inger pe care il intalnise. A inceput sa caute usi ca sa ajunga la cel mai frumos lucru din lume. A strigat in jur pana a ramas fara voce. Singurul semn pe care il primea erau stralucirile oglinzii. Era prins intre doua ziduri. Atat de aproape si totusi atat de departe. O ameteala ciudata incepu sa il cuprinda. Darnicul visator simtea cum inima i se topeste. Se simtea din ce in ce mai obosit. Dintr-o data si-a dat seama ca acum era pedepsit pentru egoismul sau. Din momentul in care vazuse ingerul, isi dorise sa-l imbratiseze si sa-l tina doar pt el. Insa ingerul acela de fata nu vroia sa fie legat. Nu vroia sa fie tinut in colivie, fie ea si de aur si plina de dragoste. "Ar fi pacat sa-l inchid in colvia inimii mele. Am sa-l las liber, si o sa il admir mereu cum zboara si lumineaza in jur" si-a zis visatorul. Ramas cu tot mai putina energie, s-a asezat la baza zidului, sa doarma. Visele albe, pline de muzica simfonica, erau din ce in ce mai frumoase. Printesa inger zambea din ce in ce mai frumos si mai stralucitor. Calatorul simtea ca dragostea sa creste tot mai mare. Dar toate erau doar in visul sau. Nu isi dadea seama ca incet-incet, prindea radacini. Se transforma intr-un copac mare, puternic. Un copac plin de caldura si viata, gata oricand sa isi adaposteasac printesa inger. Sau ingerul printesa. somnul sau era din ce in ce mai profund. Muzica era tot mai alba, printesa tot mai frumoasa, iar copacul crescut din inima sa tot mai mare si mai puternic. Locuitorii de la poalele muntelui il vedeau deja cum creste si acopera intregul versant. Osmenii zambeau. Era primul semn pe care il vedeau pe munte dupa atatia ani. Iar florile copacului erau atat de rosii si frumoase. Stiau ca ele vin din sufletul calatorului, din visele sale transformate in legenda.
O legenda, pe care iata, o traim pana in zilele noastre.
O legenda pe care v-am spus-o si eu voua.
o legenda pe care o spunem ingerului printesa.
sau printesei inger...

"Invata-ma sa iubesc" by Taxi. super piesa, super versuri

Nici nu stiu ce-as vrea sa faci
Sa ma iubesti sau sa te prefaci
S-ar putea sa regreti ca m-ai intalnit
E atat de greu sa fiu iubit

Nu mai simt nimic, nu mai vreau nimic
Nu mai stiu sa mangai nici macar un pic
Nu sunt asa, pur si simplu, asa e viata mea
Vad ca inca n-ai plecat, vad ca inca mai esti
Asa ca daca te-ai hotarat sa stai si sa ma iubesti

Invata-ma sa iubesc, ajuta-ma sa traiesc
Invata-ma, stiu ca-i greu, dar ajuta-ma sa fiu eu
Invata-ma sa nu plang, ajuta-ma sa pot in brate sa te strang
Invata-ma sa rad, dar inainte invata-ma sa plang

N-am mai zburat de-atata timp in vise
N-am mai umblat printre nori
N-am cantat atata timp in vise, n-am mai visat in culori


Nu, visele mele nu mai au chip, nu mai au glas
Desi sunt singurul lucru care a ramas


Invata-ma sa iubesc, ajuta-ma sa traiesc
Invata-ma, stiu ca-i greu, dar ajuta-ma sa fiu eu
Invata-ma sa nu plang, ajuta-ma sa pot in brate sa te strang
Invata-ma sa rad, dar inainte invata-ma sa plang

Vad ca inca n-ai plecat, vad ca inca mai esti
Asa ca daca te-ai hotarat sa stai si sa ma iubesti

Invata-ma sa iubesc, ajuta-ma sa traiesc
Invata-ma, stiu ca-i greu, dar ajuta-ma sa fiu eu
Invata-ma sa nu plang, ajuta-ma sa pot in brate sa te strang
Invata-ma sa rad, dar inainte invata-ma sa plang (x2)

Si-as mai vrea sa te rog sa nu uitam
Dragostea e simpla, doar noi cand ne iubim o complicam.

Cu Ducu Bertzi... De Dragoste.. Daca ai vrea....

N-ai vrea sa vezi padurea cum freamata si nici
N-ai vrea s-aducem campul cu-n brat de flori aici
Sa nu mai stam zadarnic tristete langa geam
Cand ne-ar fi drag sub cerul adanc ca un ocean

Si-n loc sa fim pe campul adevarat strain
Dac-am deshide toate ferestrele putin
Noi am putea iubito vazand copacii stinsi
Ca nimeni nu se-ntreaba de ce rasari aci

Si am invatat pe nume atat de mult flori
Ca am ramane-n urma cu mii de carti datori
Si ne-am simti de-odata cu mine calzi si goi
Mai mult, nu ne-am intoarce privirile 'napoi

Sau am putea sa facem cu degetele drum
Cand am avea atatea de invatat acum
Si-am fi 'nteles ce-i campul intins si neumblat..
In loc sa stam la geamuri cu mainile sub cap

N-ai vrea sa stim iubito si noi de cate ori
Pe unde trec poetii rasar in urma flori
N-ai vrea sa vezi padurea cum freamata si nici
N-ai vrea s-aducem campul cu-n brat de flori aici

Poveste...

A fost o data, ca niciodata…
Asa incep toate povestile, nu? Indiferent cum se termina, ele incep cu “a fost o data ca niciodata, pentru ca de n-ar fi, nu s-ar povesti…”
Ei bine… A fost odata, ca niciodata…”
A fost odata un baiat care visa. In fiecare noapte el visa mii de vise… Vise de toate felurile. Vise frumoase, vise urate, vise sexy… Vise de toate culorile… Rosu, negru… verde… galben… albastru… Si baiatul nostru din poveste, umbla prin lume, ratacind singur. Doar el si cu ideile sale. Si cauta. Cauta ceea ce oamenii numesc “jumatate”. Nu era sigur ce presupune asta. Nici macar cum arata. Dar el cauta. Stia sigur ca atunci cand va gasi ceea ce cauta, acest periplu prin lume se va opri definitiv. Fara pause de un an sau doi. Fara sentimente false. Pur si simplu se va opri. Si va incepe sa traiasca, sa respire si sa simta in alt fel. Baiatul calator a intalnit multe personaje in drumul sau. De tot felul. De multe ori a avut impresia ca a gasit ceea ce cauta. Dar de fiecare data exista cate o fisura. Fisuri mici, aparent banale. Dar care in timp au produs crapaturi din ce in ce mai mari. Care s-au transformat in rupturi. Fiecare ruptura insemna o picatura din suflul lui, care era smulsa si calcata in picioare. Dar baiatul nostru era curajos. De fiecare data isi aduna picaturile de suflet de pe jos, le curata cu lacrimi si le lipea la loc. Au trecut ani si ani. Iar calatorul se simtea tot mai batran. Desi carcasa exterioara, pe care oamenii o numesc “corp” nu arata asat, in interior, visatorul din povestea noastra se simtea singur si batran. Pana cand, intr-o zi, a inceput sa viseze toate visele in alb. Mult alb… atat de mult alb, incat il dureau ochii. Dar se simtea atras de atata alb. Vise in alb, si muzica simfonica. Oricat de obosit era baiatul, devenit intre timp barbat, visele astea in alb si muzica il faceau sa se simta bine. Visand atata alb, calatorul a ajuns la poalele unei pante foarte abrupte. In varf, ca prin ceata, se zareau turnurile unui castel. A intrebat in jur al cui e castelul si ce se ascunde acolo. Dar nimeni nu a stiut sa-I spuna exact. Toti ziceau insa de o misterioasa printesa frumoasa, care statea inchisa intre acele ziduri. I s-a spus insa ca multi au incercat sa ajung acolo, dar nimeni nu a reusit. Multi s-au intors din drum, speriati de greutatile drumului, si patrunsi de frigul care venea dinspre castel. Calatorul nostru s-a pus insa pe ganduri. Nu cumva acolo sus…? Oare? Nu putea sa stie pana nu incerca. Si era gata sa indure si obstacole, si frig… orice… Inainte insa de a porni la drum, s-a pus sa doarma… Si a visat din nou mult alb… doar ca de data asta, albul se transforma in umbra unei printese care alerga prin livezi. Drumetul s-a trezit dintr-o data, simtind in el o caldura intense, si o atractie cum nu mai simtise niciodata. Parca el ar fi fost de fier iar in castel se afla un magnet puternic. Asa ca a inceput sa urce… si sa urce… Printesa in alb ii aparea mereu in vise… iar el urca mereu. Imbracat doar in sperantele cautarilor sale, nu simte frig, cid oar o briza placuta. Genunchii ii erau zdreliti si plini de sange, sfasiati de ghimpii drumului, dar el nu vedea decat trandafiri albi. Si muzica simfonica. Asa ca urca…

Nimeni nu stie cum se termina povestea. Calatorul nu s-a mai intors sa le spuna celor de la poalele muntelui ce e in castel. Poate mai urca si azi. Din cand in cand insa, cand se risipeste ceata, oamenii pot vedea stralucirea scurta a armurii sale. Si atunci, ei se gandesc ca visatorul isi continua drumul sau spre castelul printesei albe dintre neguri… Iar povestea continua…

Oare de ce...?

Exista in viata noastra momente in care stam si ne intrebam oare de ce ni se intampla x sau y lucru? "De ce mie? De ce asta? De ce acum?"... Cu siguranta fiecare am avut ganduri de genul asta cel putin o data in viata. Chiar mai frumos este cand ajungem la discutii cu Dumnezeu. "Doamneee, de ce mi-ai dat mie asta...?" si dai cu lacrimi si pumni in piept. Hai sa o spun pe aia dreapta, si eu am trecut prin asa ceva. Am si plans. Si m-am jurat ca fac orice, doar sa trec peste momentul cu pricina. Sa fim seriosi... cati dintre noi nu facem asa? Iar dupa ce trece "potopul" revenim la vechile noastre obiceiuri. Numai ca intre timp, unii afla ceea ce mi-a ajuns si mie in fata ochilor, si prin creieras... Doamne Doamne ne da fiecare clipa din viata noastra, fiecare intamplare si fiecare persoana care ne influenteaza, cu un anume scop. Cu aceassta ocazie tin sa-i multumesc sus numitului Doamne-Doamne... pentru toate persoanele de sex feminin care au trecut prin viata mea. Mai ales ca mi-am dat seama ca atunci cand ne ia pe cineva de langa noi, mereu ne da posibilitatea de a invata ceva din etapa care s-a incheiat, si ne ofera pe altcineva, care sa invete altceva, si sa umple golul ramas. Iar cand invatam tot ce vrea El sa ne invete, Doamne-Doamne ne aduce langa noi persoana care ne va fi alaturi toata viata. Eu pana acum am invatat increderea, am invatat tradarea, am invatat sinceritatea si puritatea din privirea unui om, iar acum invat despre prietenie adevarata, care sa iti bandajeze ranile. Vom vedea ce va mai fi...

Si va dau un sfat: fiti intotdeauna voi insiva... liberi... fara ziduri... oricat ar durea unele rani, se vindeca mai rapid daca lasi pe altii sa ti le atinga, sa ti le mangaie si sa ti le sarute...

Lupta cu valurile

2002, Vama Veche, pe terasa la clatite. Pana atunci dialogul era complet dezlanat, batranul hipiot bolborosea cate ceva despre cum s-a schimbat Vama, despre cum s-au schimbat oamenii de acolo, se razvratea ritmic impotriva tanguitoarelor manele ce se unduiau dizgratios adunate de vant si scurse uleios peste fetele noastre…

Eu mosmondeam unidirectional focusat intr-un pepene galben in care se balacea amorfa o gasca de clatite rumenite in tigaie, trase in rom, batjocorite prin nuca si acoperite cu cativa nori de frisca…

La un moment dat, intrerupand parca vacarmul strazii, printre particulele minuscule de praf ridicat de masini scumpe si cu jante sclipicioase, batranul hipiot spuse:

In viata e ca in mare, cu cat te agiti mai mult, cu cat te lupti mai mult cu valurile, cu atat obosesti mai repede… o lupta continua si sleitoare care se termina intotdeauna cu altceva decat ti-ai dori tu.

Si aici apare dilema mea…

Faci ca mine, ti le iei in piept ca Belodedici, te lupti, tragi, nu-ti lasi momente de odihna, sau te lasi relaxat in voia sortii, te duci unde te impinge ea, te multumesti cu ce primesti si nu-ti permiti sa vrei mai mult?

Pentru ca, de stai sa te gandesti, amandoua variantele au minusurile lor… de te lupti - obosesti, nu ai hodina, te lovesc toate, iti pui in fata tot timpul limite ce trebuiesc trecute, praguri ce trebuiesc escaladate. De te lasi moale si flasc va trebui sa te multumesti cu ce pica, nu-ti vei ingadui visuri, nu vei avea dreptul sa speri la mai mult.

Care e varianta ta?

Vise catre ingeri

Azi noapte am visat un inger...
Ce banal suna, nu?
Dar stiu sigur, era ingerul ei,
Ingerul ei pazitor.
L-am strans in brate.
Si l-am rugat sa imi incalzeasca
Visele zgariate de scoarta de copac.
M-a privit fara sa zica nimic.
Ochii lui m-au incalzit
si m-au inghetat in acelasi timp.
Mi-e frica, dar simultan
Simt speranta cum infloreste
in adancurile mele.
Si atunci am strigat
Din toata puterea inimii:
TRAAAIEEESSSSSCCCCCC!!!!!

Fara Reguli...

Ne aruncam intotdeauna cu capul inainte, calculand fiecare pas privit printre regulile societatii in care traim. Ce s-ar intampla insa daca ne-am calcula pasii in functie de sentimentele noastre? Sa zbori atunci cand vrei tu sa zbori, nu cand iti cere societatea. Sa iubesti cand si cum vrei tu, fara teama ca vei fi privit drept "Ciudat" de catre cei din jur. Sa poti exprima liber ceea ce e in mintea si inima ta, fara sa stai sa te intrebi cum vor reactiona cei carora le vorbesti. Unii ar spune ca o lume fara reguli ar fi anarhie, si ca fiecare ar face ce l-ar taia capul... oare asa sa fie? Nu am fi mai fericiti daca am iubi pe cine vrem, fara sa ne fie frica de despartiri? Eu inca vreau sa fiu liber sa strig "IUBEEEESC"... fara sa imi fie teama ca voi fi privit ca un nebun, fara sa imi fie teama ca ea se va uita la mine prin lentila regulilor impuse de asa zisa societate moderna, gandindu-se de mii de ori inainte a-mi da un raspuns...

Cateodata gandim prea mult

Stam de multe ori, cu viata in propriile noastre maini, si ne gandim prea mult. Inaltam ziduri in jurul nostru, gandind ca asa nimeni nu ne poate face rau. Speram totusi sa gasim iubirea. Dar niciodata nu ne intrebam ce e de fapt iubirea. Si cand apare cineva care e gata sa riste totul pentru noi, inaltam si mai mult zidurile din jurul nostru. Si apoi aruncam cheia. Ne numim fiinte rationale, care gandesc cu creierul. Si uitam de cele mai multe ori sa ne ascultam inima. Cat de des reusim sa facem asta? Cat de des am fi dispusi sa ne lasam inima in mainile unei persoane care ne ofera in schimb inima sa? Cateodata gandim prea mult... si analizam prea mult... si uitam sa ne traim aceasta cursa perpetua care se numeste viata... cateodata gandim prea mult, si uitam ca fericirea si iubirea se simt cu adevarat in doi... dar cateodata gandim prea mult...

Scrisoare deschisa de la mine catre lume

E patru dimineata si n-am facut nimic bine, aveti mare dreptate sa-mi reprosati o gramada, e dreptul vostru, asumati-vi-l. Cu doua „cratime”. Am facut foarte multe greseli, eroarea incepatorului, nu am stiut decat sa ma ambalez, sa fiu entuziast.
Nu am facut decat sa ma dedic unei meserii, sa ma implic atat cat imi permite sufletul, creierul mai putin, el inca mai are nevoie de lectura ca sa poata zburda. E doar in joc de glezna. Sunt mic, sunt la inceput, ma chinui, ma zbat, dar VREAU.
Trebuie sa vreti si voi, doriti-va, aveti vise, munciti pentru ele, transpirati. Stiti ce-am aflat eu printre multe altele de cand sunt in bransa asta pe care unii o numesc "imputita"? Stiti? Ca sunt oameni care nu isi cunosc visul, care nu au vise, care nu-si pun intrebari. Tragic domnilor copii. Tragic cu caps lock. Ma iertati ca va numesc copii, nu va simtiti jigniti, bucurati-va, atat timp cat sunteti frumosi si puri. Aici nu vorbim de o scrisoare fortata de imprejurari, aici nu se intampla acte de eroism, nu sunt o Ecaterina Teodoroiu, eventual un ecaterin cu e mic bineinteles. Sunt un biet copil mai mare care tine in mod neaparat sa va vorbeasca in timpul sau liber, noaptea, cand ma plictisesc dormind. Eu nu sunt Chirila. Eu nu pot fi Chirila, tata n-a scris carti, el le-a jucat in tren cand le amesteca la septica. Nici macar Tudor nu sunt. Dar stiti care diferenta intre tata lu’ Chirila si tata lu’ Beju? Ca daca Tudor n-ar fi devenit artist si-ar fi dezamagit tatal, iar el, Tudor nu l-a dezamagit pe Ioan Chirila, marele Ioan Chirila. Eu, in schimb, mi-am dezamagit tatal, poate si pe mama, si in mod sigur am dezamagit mai multe persoane care tin la mine intr-un fel sau altul.
Eu nu sunt nici macar profesionist. Deci nu aveti dreptul sa ma judecati. Eu sunt un om. Deci aveti toate sansele. Sa ma judecati. Faceti-o! Decent...La fel cum o sa faceti cu scrierea asta, o s-o intoarceti pe toate fetele, o sa incercati sa-i descoperiti sensuri. Nu insistati prea mult, luati partea buna a lucrurilor: un om unic in felul lui, dar ascuns intre patru pereti, va vorbeste si incearca sa va spuna ceva din experienta lui minima de viata, atat, nimic mai mult. Va indeamna sa cititi! Va astept intrebarile, dorintele, frustrarile, urlati-mi-le. Le accept.
Eu vreau sa va bag in seama, sunteti foarte importanti pentru mine, ajutati-ma prin atitudinea de A VREA sa stiti. Fiti deschisi, intrebati, jupuiti-ma de viu. Indrazniti. Nu va doriti sa fiti ignorati, doriti-va sa fiti observati. Eu va observ si stiu ca puteti! Nu va dezamagiti pe voi insiva...Cititi!
Eu nu mai am timp sa citesc, timpul meu a trecut, a venit vremea sa corectez, sa ascult, sa vorbesc despre ce am citit. De fapt a venit vremea sa muncesc. De dimineata pana seara. Ca sa am ce sa mananc, ce sa iau pe mine cand merg la serviciu si cu ce plati ratele la banca.
Acum e timpul vostru. Toti cei care cititi aceste randuri, sunteti, intr-un fel sau altul, nevoiti sa munciti, asta fac eu acum, muncesc, sa supravietuiesc acestei lumi, vietii asteia. Epuizati-va energia constructiv, munciti pentru voi ca sa va fie mai usor atunci cand va trebui sa puneti o paine pe masa copiilor vostri. Merita. Si in zece minute de pauza, intre o cola si un pufulete, zambeste la o fraza din Marquez...Stiati ca Mungiu la 16 ani citea Salinger? Nu va multumiti cu putin, explorati, cunoasteti, aflati, imbogatiti-va spiritul, faceti-l sa zboare, fiti mandri de voi, de ceea ce puteti...
Tot ce faceti, faceti pentru voi, aveti libertatea de a alege, faceti-o intr-un mod pozitiv... Merita.
O sa va spun o poveste. E cu zambete. Cititi-o si dup-aia mergem la teatru, promit. O sa il vedem pe Albulescu. Mircea Albulescu, ala cu sprancene stufoase, e meserias. Vine povestea...:
Stiti de ce e important sa citesti? Ca sa afli care e rolul unui butete intr-o sala de clasa. Raspuns gresit: sa stergi tabla de creta cu el!
Citeam, absorbit, flamand, n-aveam bani de pufuleti, bausem un ceai ieftin facut de tata...ii simteam gustul si la ora 12, iar la 13 am aflat de rolul buretelui. Stiti cum e sa citesti cu tigara in gura si sa uiti sa tragi? Stiu ca nu stiti, nu va luati cartile cu voi la baie. Citeam de Preda Marin cu filtrul intre buze si citeam atat de extaziat de cele ce aflam incat fumul zbura, nu-l inghiteam, pana s-a intamplat minunea...mi-am varsat cola...pe fata de masa...Si-atunci buretele. Am rezolvat cu un burete. Daca nu as fi citit? Nu stiam ca buretele ala plin de creta poate absorbi chiar si o doza de cola. Acum ca s-a strecurat un picur si prin laptop...mai conteaza? Important era ca aflasem de stiloul lui Preda ca era de aur? Dar scrisul? De platina? Nu dragilor. Scrisul sau era o forma de existenta, un moyen de vivre...
Atat cu povestea.
E important sa cititi ACUM. „Acum” va apartine. Traim vremurile in care apar grijile, tocanita de facut, copiii de crescut, „mersu’ la lucru”, jungla umana, va doriti cariere si bani, asta va necesita investitie in timp, iar serile sunteti obositi, va e sa deschideti o carte. Acum timpul va apartine. Doriti-va sa stiti sa raspundeti la fiecare intrebare pe care o sa v-o adreseze plodul pe care-l veti avea mai tarziu. Nu va doriti sa munciti pana seara pentru a-l putea trimite la meditatii pe bani. Visati sa munciti pana la 3 si restul sa il petreceti langa fiicele voastre, langa baieteii vostri...o sa fie mult mai castigati, veti fi mult mai fericiti, veti avea satisfactii mult mai mari stiind ca va permiteti sa ii invatati voi, o sa simtiti o data in plus ca va apartin. Iar in timp veti zambi afland cat de mult va seamana pentru ca i-ati modelat si invatat VOI, nu pe banii vostri, ci pe SUFLETUL vostru.
Doriti-va sa stiti mai mult decat ieri azi, nu va multumiti cu putin...
Banii, cardurile, se pot pierde pentru ca sunt realitati palpabile, insa ce-i in cap si-n suflet nu se pierde never ever...cunostintele, cunoasterea, cuvintele, abecedarul, dictionarul vostru intim, tot ceea ce ati acumulat, asimilat citind, invatand, nu se pierde, el exista in VOI si va pleca odata cu VOI cand „va veti inchide pravaliile.”
V-am scris cu drag, eu, un om cu o mic si m de mana. Va doresc s-ajungeti oameni cu caps lock.

Salutari "Matinele"... cunoscatorii stiu de ce...

Neaaatzzzaaaaa... Adicatelea acum am inceput sa ma "trezesc" si eu. Din mai multe puncte de vedere. Pai, mai nou imi dau trezirea dimineata colegii de la Matinel... Alex si Simona... sau Simona si Alex... plus Luci si Cosmin, care se mai trezesc si ei din regie sa se "baga" precum chestia aia cu nuca in perete. Oricum eu ma uit cu un ochi critic, de "EZPERT" (hi-hi) ... dar si cu unul curios. Nu de alta, da' mi-s colegi, tineri si frumosi sunt (de parca subsemnatul e mos urat) si in plus... am descoperit ca trezitul de dimineata ajuta. Cam asta e cu trezitul fizic... Salutari "Matinele", si va astept si pe voi, cei din sibiu mai ales, dimineata, de la 8:30 la 10, pe EvenimentTV... a, sa nu uit... Poate o sa aveti parte si de niste dialoguri cu Jiji (pac-pac, m-ai inteles...), sau cu "ciocoflenderu" de Margelatu / Florin Piersic... sau cu "tovarasul" Ion Ilici Iliescu (mai draga...). si daca stau sa ma gandesc, poate si cu Vanghelie Care Este...
Continuam. Tot din cauza Matineilor (nebuneilor), m-am trezit si la sufletel si creieras. Am "prestat" alaturi de ei pe aleile din muzeul satului... si am invatat din nou sa zambesc... partial din cauza lor... adica de jumate... pentru jumatea cealalta e de vina natura, soarele, melancolia mea si domnu bucur, cu muzeul lui.

A, si nu cred ca v-am spus... m-am apucat de alpinism. Cavalerul subsemnatul a intalnit un castel foaaaaarte inalt... cu o printesa frumoasa dar inchisa in castel. Numai caaaa.... (virgula) cavalerul nu se da batut asa usor... rabdare este, stie cineva unde gasesc echipament bun sa ma catar pe ziduri? Va spun eu, printesa merita... si in plus, prea multa izolare strica. viata e frumoasa, trebuie sa stii sa o vezi... Uoau... cred ca o sa imi creasca barba de la atata filozofie...

Hai ca v-am pupat! Sa fiti iubiti. Si sa nu va dati batuti usor! Si sa mergeti la muzeul satului... noapte buna. Ne trezim dimineata, la Matinel!

Sa plangem, pentru Invierea lui Hristos...

E 4 dimineata... sunt inca la televiziune. Se monteaza de zor la programul pentru Duminica Pastilor. Ca niciodata, in studio e liniste. Se aude doar zgomotul sec al tastaturilor, dar parca si acela cu o sfiala deosebita. Suntem contratimp, si nu ar fi prima data. La fel se intampla si la Craciun, sau la Revelion. Dar de Pasti e altfel. De Pasti e o liniste plina de sfintenie. Nimeni nu injura, nimeni nu bodogane, desi acum, parca mai mult ca niciodata calculatoarele o iau razna pe rand. Deodata, un coleg care monta niste filmari religioase cu Veta Biris, renunta la casti, cupleaza boxele, si in camera aia de 4 pe 4 se aude lin "Hristos a inviat din morti... A inviat, a inviat..."... Ne uitam unul la altul si nu zice nimeni nimic. Piesa curge... e pusa pe repeat. nici nu stiu cand cineva a adus o lumanare, iar colega mea de la grafica a inceput sa planga. Atunci mi-am adus aminte de bunica. Eram copil in corul bisericii cand ea m-a invatat acest cantec. Nu l-am mai cantat de atunci. Nici nu as mai avea voce. Dintr-o data mi l-am adus aminte pe tot! Murmuram cu totii, ca hipnotizati... suntem oameni mari, in toata firea, dar lacrimam in fata mariri Invierii. Da oameni buni! Macar de Pasti cautati-va adanc in suflete si plangeti! Plangeti pentru amintirile pe care le credeati uitate, plangeti pentru bunicii care acum stau la dreapta Tatalui, plangeti pentru ca nu suntem vrednici de momentul acesta al Invierii Mantuitorului! Macar o data pe an sa plangem si noi pentru Hristos!

HRISTOS A INVIAT!

Raza de floare...

No comment... e doar un interior de suflet...

Azi...

Azi am iesit la soare,
Precum melcul iese din cochilie.
Razele zambetelor de copil
Mi-au incalzit camasa
Prafuita de atata uitare.

Am privit in jurul meu,
Si am vazut atata frumusete.
Pensionari cu iubiri ratacite
Sau ciripit de vrabii risipite.

Azi am pornit din nou la drum,
Incalzit de sufletele indragostitilor,
Am facut primii pasi timizi,
Ghidat incet de privirile sfintilor.

Si tot azi am ajuns
La marginea unei gradini frumoase,
Inconjurata de garduri si ziduri inalte.
Poarta ruginita era inchisa.

Iar pe ziduri cresteau buruienile.
In mijloc insa am vazut o perla
Ramasa pe perna veche a unei printese.
Asa ca, azi, am inceput sa urc.

Am pornit escaladarea zidurilor,
Inarmat cu rabdare pana la cer.
Vreau sa ajung la acea perla,
Sa vad gradina inauntru, si sa sper.

NOTA (din adancul inimii): e prima oara cand sunt cu adevarat singur de Pasti. Dar speranta nu a murit, iar printesa stiu ca exista.

Nu mai vreau

Nu mai vreau sa fug de lume…
M-am saturat de priviri pe furis,
Catre un ideal care nu exista.
Nu mai vreau sa stau in banca mea
Ca un individ insipid si cuminte,
Care executa lucruri la comanda,
Cerintelor unei societati incorsetate.

Nu mai vreau sa fug in cautarea
Unei iubiri perfecte, constient
Ca asa ceva e doar in mintea mea.
Nu mai vreau sa gandesc
Precum un robot programat
Sa faca mereu aceleasi lucruri,
Intr-o repetare care nu pare sa aiba sfarsit.

Nu mai vreau sa ma gandesc
La trecut, prins intre fumuri.
Au inflorit caisii si vreau sa vad
Cum li se parguiesc fructele.
Vreau sa fiu liber sa alerg
Atunci cand am chef si sa strig
Din toata fiinta mea, sa pot privi
Inainte, zambind cu tot prezentul
Din mine… Sa pot sa scriu
Pe un banner urias, cu litere frante,
Alcatuite din sentimentele mele,
De fiecare data cand stiu, si spun ca…
Nu mai vreau…

Sarbatori inflorite...

A venit primavara... e atat de frumos sa te plimbi in aleile unui parc sau potecile unui munte... sa simti mangaierea unei raze de soare... si mirosul unei flori de cires... Cred ca am dat cam mult in sentimentalisme, dar in sfarsit incep sa simt si eu toate astea, in sfarsit am intrat si eu in primavara... si cred ca imi schimb vocatia... cred ca am sa ma fac alpinist... nu ma intrebati de ce... atat va pot spune, ca am primit o provocare. Provocarea de a vedea dincolo de zidurile unei inimi. Iar zidurile alea par foarte inalte. Asa ca acum imi cumpa niste franghie, hamuri si multa rabdare... sper sa pot ajunge pe culme acelor ziduri. Sa pot privi dincolo de ele. Ceva imi spune ca va merita. Iar pana atunci, admir florile... sa mergem sa luam lumina si sa ne bucuram de frumusetea din cei de langa noi. Si de flori...

Va doresc tuturor sa aveti parte de sarbatori inflorite...

Primavara suntem normali - BY CABRAL

Urmatorul articol nu imi apartine. Este preluat de pe blogul lui Cabral. Adica da, ciucalata de pe Acasa Tv. Dar este un text super, care descrie exact starea romanilor in acest anotimp. Asa ca, lectura placuta.

"Dupa doua zile intregi petrecute prin parcuri am ajuns la o concluzie: primavara este singurul anotimp cand ne comportam si noi ca niste animale ce au o legatura cat de mica cu natura.
Iarna blestemam si spumegam toate ninsorile posibile - ori ca sunt prea mari si dese, ori ca nu-s deloc, vara cotcodacim ca niste gaini ambetate de soare caldurile insuportabile, toamna oracaim scarbiti de frigul ce-si arata dintii si de ploi si noroaie… primavara este singurul anotimp in care umanii sunt multumiti de ceea ce se intampla in natura.
Se uita cu moace total tembele la pomii in floare, se intind pe iarba total uimiti de starea aia de bine (scrutand cu atentie dupa urme de cacati de caine), biciclesc harburile abandonate pana atunci prin garaje si boxe din subsol… toate activitatile astea care ar trebui sa fie normale, sunt niste noutati absolute primavara.
Mai mult, se uita dupa randunici si porumbei de parca ar vedea martieni in curu’ gol, la norisori de parca vad nave spatiale in flacari, fiind realmente socati (dar incantati) de puhoiul de oameni din parc…
Si, ca si capac, cred ca primavara este singurul anotimp in care oamenii mai respecta natura. Prin toate parcurile in care am fost era curatenie, fara PET-uri aruncate prin boscheti, fara ambalaje de biscuiti abandonate pe langa bancute, doar chistoacele omniprezente promit parca scarba ce va sa vie fata de natura in urmatoarele luni…
Bine, ascultatorii de manele la telefon erau si ei in parc, vaicarandu-se sincron cu fetele apropiate, privind molcom si tamp in ecranele cu milioane de culori…
A fost un week-end frumos, am vazut oameni jucand fotbal / badminton / tenis, oameni zambareti care se plimbau, pusti care topaiau multumiti, copii care-si smotoceau incaltarile jucandu-se de-a “v-ati ascunselea” (oare pe astia mici nu-i mai invata nimeni “frunza“? Jocul ala e beton!). Ce inseamna un colt de iarba, o floare-n pom, o felie de soare, o pasarica (bre, lasa gandurile perverse!)…
La voi?"

ChEsTiOnArU' Lu' PrOuSt

M-au mancat degetele acum cateva zile... si am cautat pe net Chestionarul lui Marcel Proust. (Pentru inculti, asta e scriitorul. Pe pilotul de formula 1 il chema Alain Prost, parca) Am primit cateva referinte despre acest chestionar, l-am citit, am raspuns sincer, si va provoc si pe voi sa faceti la fel.
1. Principala mea trăsătură - sinceritatea
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat - onestitatea
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie - modestia
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei - prietenia
5. Principalul meu defect - nehotararea
6. Îndeletnicirea mea preferată - comunicarea
7. Fericirea pe care mi-o visez - nu cred ca exista, dar o caut
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire - sa nu mai am nici macar un prieten adevarat
9. Locul unde aş vrea să trăiesc - pe o strada linistita, intr-o casa micutza tip cabana si cu o piscina mica
10. Culoarea mea preferată - portocaliu
11. Floarea care-mi place - trandafirul alb
12. Pasărea mea preferată - vrabia
13. Prozatorii mei preferaţi - Alexandre Dumas, Michel Zevaco
14. Poeţii mei preferaţi - Arghezi, Eminescu, Marin Sorescu si bineinteles, eu (:P)
15. Eroii mei preferaţi din literatură - cei 3 muschetari
16. Eroinele mele preferate din literatură - nu prea am
17. Compozitorii mei preferaţi - Vivaldi, Ravel, clasicii in general.
18. Pictorii mei preferaţi - nu am
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală - Papa Ioan Paul al II-lea si Barack Obama
20. Ce urăsc cel mai mult - rautatea viscerala si falsitatea
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din nastere - curajul de lua decizii corecte
22. Cum aş vrea să mor - banal, in somn
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă - cele fara de intentie
24. Deviza mea - Zambeste, maine poate fi mai rau!

Fereastra de primavara

Am lasat fereastra si usa deschise larg.
E primavara si caldura noptii
Imi umple sufletul cu mireasma ei.
Am lasat fereastra si usa deschise larg,
Pentru ca sufletul meu, inghetat,
Vrea sa evadeze si sa rada, asa,
In ciuda sortii.

La inceput mi-a fost teama.
Ma temeam sa nu intre cineva
In sufletul meu si sa fure
Imaginea ta.
Ma temeam ca poate sufla vantul
Si o sa stearga de tot poza asta
Prafuita si plina de sange,
Ascunsa adanc in inima mea.

De fapt, am lasat fereastrea deschisa,
Si usa desfacuta larg, cu speranta.
Poate ca cineva o sa treaca
Pe acolo, si sa vada bolnavul din mine.
Poate ca vei fi tu, sau va fi alta.
Niciodata nu stim ce e scris.
Mireasma lunii imi alina durerea,
Ma face sa torc usor fuiorul
Impletit cu vise din mine si tine.

E primvara afara si noapte.
Lumea spune ca e cald si placut.
Eu am ochi si nu vad,
Urechi care nu mai aud.
Dar in inima mea au inmugurit
Fluturii si alearga prin iarba
Rosie ca zambetul tau.
E primvara si asta ma face sa vreau
Sa alerg si sa fiu fericit
De-asta usa sta desfacuta in hau,
Si-n plus… am lasat deschisa fereastra.

Caldura cenusii

Lumea zice ca a venit primavara. Afara, intr-adevar, vremea s-a incalzit si au inceput sa inverzeasca ramurile copacilor. Dar inauntru? Si inauntru e cald, dar e noapte. E o noapte in care nu-mi pot da seama daca pe aleile din inima mea ramurile au sau nu muguri. Se aude un ciripit, dar e inca asa departe… E cald, dar nu-mi pot da seama daca e caldura primaverii, sau pur si simplu caldura jarului pe care l-ai lasat in urma ta. Ma adun incet din cenusa in care m-am transformat. Valvataia ce a fost intre noi m-a ars complet. Cei din jur spun ca tu ai reusit sa te retragi la timp si ca nu iti mai e frica de astfel de foc. Nu stiu daca e adevarat. Stiu doar ca eu m-am parlit rau de cateva ori, iar de data asta am ars complet. Chiar daca tu nu ai vazut nimic. Nu ai stiut sa vezi? Nu ai vrut? Sau poate… nu am stiut eu sa iti arat? Sunt doar intrebari acum. Podul care ne lega a ars si el o data cu mine. Asa ca acum nu mai am cum sa ajung la tine. Te vad, si daca strig mai tare stiu ca ma si auzi. Dar prapastia devine tot mai mare. Si eu am ragusit. Mi se pare mie s-au si tu parca te-ai indepartat? Eu raman aici. Ma adun usor din propria cenusa. Stau pe marginea drumului si privesc in jos, in adancul ce ne desparte acum. Astept. Sincer, nu stiu ce astept. Stiu ca niciodata flacara mea nu va mai arde cu aceeasi putere. La inceputuri chiar, am vrut sa urlu la toti, si cu mainile goale sa ma apuc sa construiesc iar podul intre noi. Acum mi se pare o nebunie. Tu esti acolo, intre ai tai, si sper ca iti e bine. Ma rog sa iti fie bine. Si ca, macar din cand in cand sa iti aduci aminte de mine. Si sa arunci o privire dincoace de prapastie. Daca vei zari un stalp fumegand sa stii ca sunt eu. Cata vreme vei vedea fum, poti stii ca sunt acolo pentru tine. Iar daca intr-o buna zi nu o sa ma mai vezi, nu te speria. Ori s-a indurat cineva sa adune cenusa mea si sa o imprastie, ori, de-atata privit in jos am cazut. Sau poate am renascut, transformat intr-un cires ciudat, cu flori aproape sangerii, care infloreste de doua ori pe an. In mai, si in iunie. Acum ma culc. Am nevoie de puteri, pentru a ma regasi maine si a mai aduna ceva din ramasitele facute scrum. Am sa las fereastra si usa deschise… cine stie ce se poate intampla… poate intri tu… sau poate intra una din asistentele de la sectia de “Arsi”, pregatita sa ma panseze…
Noapte buna…

Lista lui Liviu

Zilele trecute am butonat iat blogurile prietenilor, cumnatilor, verilor si alte cunostinte. Asa am dat peste un articol misto in blogul lui fra. Apropo, vi-l recomand si voua... E destul de funny. Nu am mai ras de mult cu adevarat. Dar cand l-am citit am pufnit. Blogul in cauza se numeste "Niciodata n-am... " (Daca vreti sa intelegeti contextul se recomanda citirea cu atentie a originalului). Da, am luat ideea de acolo, asa ca, din puncte de vedere al eticii jurnaliste tre sa precizez sursa. M-a tentat ideea unei liste de genul „Am / N-am”, o lista cu lucruri pe care le-am facut sau nu le-am facut pana acum. Sau pe care visez sa le fac. Asa ca am incercat sa vad cum ar arata o astfel de lista in cazul meu. Uhhhh... deci...hhhmmmm... greu, dar totusi...

AM:
- fumat (m-am lasat in clasa a 12-a)
- baut alcool (vin si bere, dar m-am lasat si de „sportul” asta)
- luat decizii fenomenal de proaste (sunt genul de om care se da cu capul de pragul de sus ca sa-l vada pe cel de jos)
- iubit cu adevarat (si am facut prostia sa imi pun intreaga inima in mainile unei singure persoane)
- suferit ca un caine (urmarea logica a celor scrise mai sus)
- pus ganduri pe hartie (bune si rele, poezie si proza, aberatii, etc.)
- incercat sa nu ranesc niciodata pe nimeni (mai ales pe cei care i-am iubit)
- dorit sa fiu fericit (cred ca inca imi doresc. De fapt, cam asta ne dorim cu toti, nu?)

N-AM:
- avut niciodata multi bani (desi nu m-ar deranja)
- avut mereu curajul sa spun ceea ce gandesc (si am pierdut mult)
- reusit sa fiu la inaltimea asteptarilor unora (in general nu ma deranjeaza. Dar pt unele persoane chiar ar fi contat)
- fost sincer mereu, (face exceptie cateva persoane. Abia acum imi dau seama ca asta a fost in dezavantajul meu)
- facut niciodata „pasi inapoi” (desi, uneori imi doresc sa dau timpul in urma si sa repar niste greseli mari cat casa)
- stiut sa imi gestionez resursele (indiferent de ce vorbim. Dar invat acum.)
- facut dragoste cu o persoana la care nu am tinut (scuze fra, ca ti-am copiat replica, dar „sangele apa nu se face”. Se pare, ca noi, neamul Beju, nu suntem construiti pentru "random sex", asa cum spui tu.)
- fost (niciodata) altcineva
- altceva de oferit decat inima si sulfetul

Mda... Cam asta ar fi! Ce credeti acum despre mine? A... si apropo... leapsa... cine are curaj sa isi scrie propria lista cu „Am/n-am” ? 

Merg...

Azi am facut primii mei pasi. Ca un copil intr-o lume noua. Si ma uitam mirat in jur. Totul mi se parea atat de nou si de stralucitor. M-am uitat in jur, la chipurile aparent fericite care ma inconjurau. Si am inceput sa fac pasi... Unul, al doilea... inca unul... Apoi am ridicat privirea din pamant si am incercat sa vad cararea pe care mergeam. Dar parca era ceata. Nu vedeam mai mult de cativa metri. M-am uitat inapoi si am vazut iar ceata. Dar parca aocolo, in ceata "din urma", se vedeau niste chipuri... auzeam niste voci si vedeam niste ochi caprui, care ma incurajau. "Hai, curaj! Ai inceput bine, continua! Nu te opri". Mi-e frica! Drumul "din fata" pare neprietenos. Si e frig. Si ploua. Nu-mi place. Dar e un drum pe care trebuie sa-l fac! Asa ca azi am facut primii pasi. Acum astept sa vad cu ce alte drumuri se mai intersecteaza!

Vise despre flori de cires

De cateva zile nu prea mai pot dormi cum trebuie. Ajung acasa, si odata ajuns in pat, ma foiesc… gandurile imi zboara in toate directiile principale ale vietii mele cotidiene, sau analizeaza aspecte importante ale trecutului. Oare ce-ar fi fost daca…? Stupid… de-a dreptul stupid. Parca nu mai sunt bun de nimic. Nu mai am energie. Uneori ma simt ca o lumanare. O lumanare careia I se termina fitilul si se stinge incet incet. Iar m-a prins ora 4 dimineata. Numai ca de data asta nu ma mai gandesc nici la trecut nici la prezent. Nu ma gandesc nici la ochi caprui si obraji imbujorati, nici la ingeri tristi care trebuie inveseliti. Ma gandesc la florile de cires de pe muntele Fuji. Intotdeauna m-a fascinat cultura japoneza. Pornind de la povestile cu samurai, cu filosofia ascutita a sabiilor si intelepciunea tusului negru de penel. Dar mai ales cu frumusetea gradinilor japoneze si cu perlele florilor de cires. Muntele Fuji. Inteleptul Japoniei si batranul batranilor. Cred ca intr-o alta viata am trait la poalele sale. Si probabil am fost cires. Un cires care plange. Cum, nu stiti cum plange un cires? Un cires plange in versuri. Plange desfacandu-si petalele pentru a bucura privitorul. Ciresul plange cand vede in jur mii de alti ciresi care au flori la fel sau chiar mai frumoase decat ale lui, si care i-ar putea lua oricand locul de langa altarul fericirii. Si cel mai tare, un cires plange atunci cand o fata frumoasa cu parul lung incepe sa-i rupa fiecare creanga, una cate una, distrugandu-i visele, pentru ca, intr-un final, sa-i arunce trunpul in flacarile altarului, cu o nepasare majestuoasa. Cam asa plange un cires la poalele muntelui Fuji. Iar acel cires sunt eu. E ora 5. Mi-e din ce in ce mai greu sa dorm. Somnul meu nu mai are vise si uneori chiar imi e frica sa dorm. As vrea sa pot adormi intr-o livada de ciresi. La poalele muntelui Fuji. Si sa fiu trezit de acea fata cu parul lung, care ma v-a alinta cu atingerea ei. Stiu ca mai tarziu, acea atingere o sa imi provoace ce-a mai mare durere. Dar acum vreau doar sa dorm la poalele muntelui Fuji, in livada de ciresi, sub mangaierea ei…Sssshhhhhhh…….

Acesta sunt Eu? Oare?!

Oare cum ma simt azi? Oare cum m-am simtit ieri sau toata saptamana sau si mai tare cum ma simt de o luna de zile? Poate sunt insingurat, trist, amagit, neinteles. Oare de ce fug? Desi ar trebui sa caut oamenii pentru ca ei iti dau cateodata raspunsuri la intrebari nerostite, poate fug neancetat de ei.
Amintirile ne scot din lumea reala si ne duc departe, unde cuvintele nu-si au rostul, ne duc într-o lume unde motivul nostru e sa privim in noi, sa plangem de durere sau de fericire, sau poate din cauza sentimentului pierdut undeva in drumul anilor ce tot trec! Poate pentru ca nu-mi place mila, pentru ca simt ca am pierdut demult o parte din "ceva" si trebuie s-o caut, dar nu in virtual. Virtualul e refugiul oamenilor slabi si eu nu-s unul dintre ei inca. Astazi ori esti in "cerc",ori in exteriorul sau. Cuvintele pot insemna multe, poate mai mult decat ne putem imagina, pot fi pline de inocenta sau pline de tradare, depinde de motivul care vine la noi pentru a spune cuvintele. Se poate sa ne para rau dupa anumite lucruri pe care înca nu le-am zis, sau am zis prea mult! Nu stiu cine ma poate intelege. Vine un moment cand iti dai seama ca viata ti-a scapat printre degete si ca tu ai ajuns un simplu spectator la rolul tau. Stai pe margine si privesti uimit. Lucrurile se leaga si se dezleaga, oamenii intra si ies din viata ta si tu te afli in acelasi loc ca si inainte. Te simti dat afara din propria viata. Iti devii strain si te intrebi: oare cand s-a intamplat asta?. Cineva imi spunea candva, sa nu caut nimic, ceea ce trebuie sa vina cu siguranta va veni, indiferent de unde. Am tras o concluzie: cu mult mai putin as fi suferit daca nu mi-as fi dorit un suflet drag alaturi. M-am inchis intr-o lume a mea, carti, bloguri, versuri, muzica, munca nebuneasca, am renuntat la orice fel de tratament, lasandu-ma in voia sortii. Am uitat demult ce inseamna planuri de viitor si m-am obisnuit cu ideea ca maine poate fi decat un alt pas! Acesta (oare) sunt eu, acesta-i sufletul meu expus in cateva cuvinte (oare!?)

Dor de zambet...

De ce ne e asa de greu sa ne exprimam gandurile si sentimentele cand trebuie? V-ati intrebat vreodata? Mai ales cand suntem pusi in fata faptului implinit? Sau cand primim o lovitura neasteptata, in cel mai nepotrivit moment al vietii? E grea intrebarea... eu unul nu i-am gasit raspuns. Acum stau si ascult emisiunea colegei mele Anamaria... Mariuta mica, de ce emisiunile tale par asa de triste? Sau e doar parerea mea? In fine... Cand vreau sa imi torn balsam pe ganduri, ascult cuvintele ei. Desi imi e doar colega. O foarte buna colega si atat. Offffff... Numai ca emisiunea din seara asta mi-a adus aminte ca nu am mai zambit de mult. Adica nu am mai zambit cu adevarat. Pentru ca grimase ale fetei, mimand zambetul, au mai fost. Dar eu numai zambesc din inima in ultima perioada. Cam de vreo doua luni. Si e al naibii de ciudat... culmea e ca nici nu mai vad zambetele altora. Poate au disparut? Ma uit la cei din anturajul meu apropiat, cei pe care ii consider "de-ai mei"... fete obosite si zambete fortate... dar in ochii lor se vede blazarea. Acum cateva zile m-am intalnit cu cineva care mereu ma facea sa zambesc. Si care de obicei, chiar si cand situatia era grea, tot avea un zambet in privire. Acum nu l-am mai vazut. Poate nu era, sau poate sunt eu atat de orb incat nu mai vad zambete. Oare ce se intampla in jurul meu? Mariuta imi trimitea acum cateva zile un text de Tudor Chirila. il gasiti ceva mai jos, pe la un comentariu. Am inceput sa ma intreb daca nu cumva am inceput sa construiesc zidul izolarii in jurul meu. Zidul acela de care ma voi lovi de mii si mii de ori, pana cand ma voi frange... nu vreau! Eu vreau sa zambesc! Eu vreau sa traiesc, cu bune si rele, dar mereu cu zambete! Va rog, nu va mai ascundeti zambetul din priviri! Lasati-ma sa il sorb, pana cand se va impregna si in mine. Am nevoie sa invat iar sa zambesc! Va rog ajutati-ma sa zambesc! Mi-e dor sa zimt caldura interioara a unui zambet... cine imi da meditatii? Meditatii in arta zambetului... Nu se ofera nimeni?...

Ganduri in noapte

E ora 2 jumate. Noaptea. Am plecat de la lucru la 1, dar nu pot dormi. De o ora jumate incerc sa imi analizez toti acesti 28 de ani care s-au scurs de cand fac umbra pamantului. Sau, ma rog... ultimii 8 parca sunt mai importanti. Ce am facut eu bun in viata? Sau ce am facut rau. Totul pornind de la o idee de baza... nu sunt perfect! Nimeni nu e si nimeni nu ar trebui sa creada asta. Ma tot gandesc... Timpul trece incet, tic-tac... iar eu tot nu pot sa dorm... Nu mai am nici ceai in cana... ar fi mers un pahar de vin bun... M-am lasat de mult de "sportul" asta... In ultimii 8 ani de zile, doar doua persoane m-au convins sa "gust" (ca nu-i pot spune baut) un pahar de vin. Unul e tata... celalalt era cat pe ce sa imi fie socru. Dar nu mi-e... Pacat. Om destul de fain. Tot nu pot sa dorm... Pana la urma ceva bun cred ca am facut, daca din 3 relatii serioase in ultimii ani, de 2 imi amintesc cu placere. Problema e ca pun prea mult suflet. Exagerat de mult. Iar cand se termina "povestea", doare al dracului de rau. Kids, do not try this at home. Si de fiecare data, stau pe tusa o perioada. Apoi analizez, si merg inainte. Dar fac mereu aceeasi prostie de a-mi pune sufletul pe tava. Desi, la urma urmei, nu imi pare rau. Deloc. Atata vreme cat am fost respectat si am simtit ca persoana respectiva m-a iubit macar putin, prefer sa respect si eu la randul meu, si sa le pastrez pe toate in inima mea... 3 fara 20... tot nu pot dormi... ar fi fost buna si o tigara acum... m-am lasat si de asta... Sa le fie de bine. Oricum sunt prea slab. O singura fata, pana acum, a reusit "performanta" de a ma convinge sa ma ingras. Acuma sunt iar slab. Poate gasesc pe altcineva. Cred ca uneori am nevoie de prezenta unui suflet care sa ma iubeasca. Si atunci cand il am, ma motiveaza. De multe ori fac lucruri doar "de dragul ei". Chiar daca sunt constient ca imi fac bine mie. De dragul ei sunt mai ordonat, de dragul ei sunt mai atent cu aspectul meu exterior, de dragul ei am fost la dentist (desi am o fobie), de dragul ei m-am reapucat de facultati (desi consider diploma de licenta hartie de sters la fund). Si tot de dragul unei fete aveam grija si de dieta mea zilnica. Acum am slabit, nu am mai fost la dentist, la facultate nu prea mai am chef sa merg... am ramas totusi cu ordinea... pt ca nu mai am o Ea. Care sa ma motiveze doar cu simpla prezenta langa mine. Si caut. Am impresia ca nu v-a fi o cautare lunga de data asta. Sper. Recent am gasit un ingeras care mi-a dat curaj. Era un inger trist. Si am inceput sa ma intreb cum poti inveseli un inger? Acum incerc... si incerc... si incerc... Poate am sa reusesc sa inveselesc ingerul. Dar pe ele... cele care au trecut pe langa sufletul meu si l-au mangaiat cu caldura din ochii lor blajini... pe ele le voi purta mereu cu mine. Adanc in inima... E 4 dimineata... Ce trece timpul... O sa ma pun sa dorm... Treziti-ma cand vine ingerul... vreau sa-i spun ce aripi frumoase are. Si cat de mult imi place cand zboara... Treziti-ma...

Curajul de a darui

Traim intr-o lume in care strigam cat de tare putem ce vrem. Cerem si ne simtim frustrati ca nu primim ce vrem atunci cand vrem. Vrem bani, vrem satisfactii, vrem respect, cerand lumii sa se invarta in jurul nostru. Adesea auzim oameni furiosi pe viata ca au prea putine, pe parteneri ca nu le ofera ce sau cat vor ei, pe societate ca este nedreapta. Prea rar se vad oameni dispusi sa ofere. Toti vrem sa primim. Sigur, fiecare dintre noi suntem fiinte unice. Dar totusi, ce ne da oare dreptul de a considera ca totul ni se cuvine si cautam sa luam neaparat, uneori cu forta, ceea ce consideram ca ni se cuvine? Suntem atat de orbiti de noi, incat uitam ca fericirea si iubirea nu se obtin prin forta si nici nu se ofera automat doar pentru ca existi. Cea mai mare parte din ceea ce obtinem in viata, obtinem daruind. Daruind timp celor dragi, rabdare, intelegere si toleranta, avem sanse mai mari sa primim dragostea si daruirea lor, decat daca le reprosam ca nu ne fac fericiti. Daruindu-ne pe noi, avem posibilitatea sa descoperim ca in jur se deschid mai multe usi decat daca batem cu pumnii in ele. Nu e ceva usor sa oferi. Multi nu inteleg de ce e necesar sadaruim inainte de a cere. Dar eu va intreb: cum ar arata viata daca toata lumea ar astepta sa primeasca intai, si abia apoi ar darui? Intotdeauna viata rasplateste cu varf si indesat pe cei ce daruiesc. Poate nu atunci cand vrem, sau cum vrem, dar e cert ca nu ramane datoare, iar cei ce daruiesc stiu asta. Oamenii cei mai bogati sunt cei ce daruiesc cel mai mult, cu drag si fara regret. Am invatat mai degraba sa strangem, sa ne temem pentru noi si “fericirea” noastra, si sa indepartam tot ceea ce nu ne face pe plac. Lupta impotriva egoismului este dificila, pentru ca toti avem nevoi si impulsuri. Daca insa descoperim ca exista o alternativa mai bogata, a daruirii, viata mai castiga o sansa in fata celor care vor ca lumea sa se invarta in jurul lor! Asa ca incercati pentru o clipa, sa aveti numai ganduri bune si sa daruiti! Si aveti grija de voi…

Intalnire cu trecutul

Azi m-am intalnit cu una din fantomele trecutului. O fantoma care nu m-a speriat deloc. Dimpotriva. O fantoma a trecutului. O “umbra veche”, cum imi place mie sa alint astfel de fantome. De obicei rad, glumesc si e relativ ok, cand intalnesc astfel de fantome. De data asta insa, a fost altfel. Mi-a iesit in cale si mi-a zis simplu, “buna”… Simturile mele s-au blocat instantaneu. “Buna”, i-am soptit si eu cu jumatate de gura. Nu stiam daca sa ma bucur si sa zambesc, sau sa plang si sa o iau la fuga. Am plans in mine si am ramas. Fantoma din trecut m-a invitat la ceai si la o plimbare. Am acceptat mecanic. Eram in continuare pe “pilot automat”, afisand un zambet sec, de fatada si o privire care nu exprima nimic. In sufletul meu era insa furtuna. Era prima oara cand o vedeam , dupa ce devenise cu adevarat trecut. Asa ca in mine se dadea o lupta apriga. Revedeam acele plimbari pe care le faceam impreuna razand si fugarindu-ne pe aceleasi alei. Apoi mi-am adus aminte de noptile in care mi-era frica sa inchid ochii, pentru ca imi apareau flash-uri de imagini cu ea sau cu noi. Acele nopti in care ma trezeam leoarca de transpiratie sau de lacrimi. Dar astea erau in interiorul meu. In fata acestei fantome a trecutului meu, eu, cel care de obicei ma las purtat de sentimente, incercam sa stau sec, sa afisez un alt eu, lipsit de emotii. Dar parca si ceaiul avea un alt gust, mai bun, in prezenta ei. Apoi am plecat impreuna, parcurgand acelasi traseu ca alta data… Doar ca acum, mainile mele se zbateau sa stea cuminti in buzunare, sa nu o cuprinda. Iar buzele mele rosteau banalitati, cand ar fi vrut sa urle… Sau sa o sarute… si brusc, intalnirea s-a terminat. Ea a plecat in drumul ei obisnuit…Eu am ramas pe loc cateva minute, privind lung dupa ea si stergandu-mi o lacrima care incepea sa razbata la coltul ochilor mei tristi. De ce a trebuit sa se intample toate astea? De ce a trebuit sa te intalnesc exact acum, cand credeam ca viata merge inainte, si ca totul va ramane doar un trecut frumos? De ce s-au trezit toate acestea in mine cand ti-am vazut privirea? De ce? DE CE ?... Dar pana la urma, trecutul e trecut… Poate vreodata ne mai intersectam cu asftel de “umbre vechi”, o lacrima ne mai curge pe fata usor… Dar privim in jur, privim langa noi, ne inghitim durerea amintirilor trecute, ne facem curaj si mergem inainte… lasand in urma noastra amprentele unor pasi fumurii, din care uneori mai picura lacrimi si sange din bucatile de inima franta ce le lasam in fiecare secunda de iubire trecuta…

De ce ne iubesc femeile pe noi, barbatii

Randuri special pentru barbati. V-ati intrebat vreodata, de ce ne iubesc femeile? Eu cred ca e un mare mister in general. Dar ca sa ne descretim fruntile, am incercat sa aflu cateva raspunsuri. Am dat si eu un search pe Google, si am gasit cateva raspunsuri. De ce ne iubesc femeile...

Pentru ca scriem poezii, cantece si carti dedicate lor.
Pentru ca niciodata nu le intelegem, dar nu renuntam la asta niciodata.
Pentru ca vedem frumusetea in femei, cand femeile au incetat de mult timp sa vada vreo frumusete in ele insele.
Pentru ca putem reproduce ecuatii matematice si fizice lungi, complicate, machiavelice sau incredibile, dar ramanem fara vreo solutie cand vine vorba de femei.
Pentru ca traim ca sa le facem sa zambeasca.
Pentru ca nu ne e niciodata frica de intuneric.
Pentru ca nu ne pasa cum aratam sau daca imbatranim.
Pentru ca le facem sa rada.
Pentru ca insistam sa facem si sa reparam lucruri pentru care nu avem pregatire, cu increderea naiva a unui adolescent care stie de toate.
Pentru ca nu purtam si nu visam vreodata sa purtam tocuri.
Pentru ca spunem povesti foarte frumos.
Pentru ca ne e frica sa chelim.
Pentru ca intotdeauna se stie ce gandim si intotdeauna spunem ce vrem exact sa spunem.
Pentru ca cea mai mare frica a noastra este sa nu fim barbati adevarati, iar pentru aceasta trebuie sa ne retragem din cand in cand.
Pentru ca abilitatea noastra de a visa este probabil cea mai mare resursa de energie intacta de pe planeta.
Pentru ca facem mari eforturi sa ascundem, fara succes, ca suntem fragili si umani.
Pentru ca fie vorbim prea mult, sau deloc.
Pentru ca intotdeauna terminam mancarea din farfurie si suntem
recunoscatori pentru asta.
Pentru ca suntem intotdeauna capabili sa invetam si sa ne schimbam.
Pentru ca suntem exploratori si visatori de neintrecut.
Pentru ca le putem privi in ochi si sa le topim instantaneu.
Pentru ca vrem sa fim omnivori ori asceti, razboinici sau amanti, artisti sau generali, dar nu facem compromisuri.
Pentru ca pentru noi nu exista niciodata prea multa adrenalina.
Pentru ca dupa toate intamplarile, nu putem trai fara ele, oricat de tare am incerca.
Pentru ca suntem aproape de ele cand au nevoie de noi.
Pentru ca curatam semineul si ducem afara gunoiul sau le caram bagajul fara a le intreba macar.
Pentru ca suntem intr-adevar pe atat de simpli pe cat afirmam ca suntem.
Pentru ca ne plac lucrurile extreme si atunci cand ajungem acolo, ele sunt gata sa ne prinda.
Pentru ca suntem destepti, tandri si puternici.
Pentru ca ele ne iubesc, si doar un barbat ar gandi ca acest lucru necesita explicatie.

Scuzati putin "adaptarea" la persoana noastra masculina... dar sper sa intelegeti. Parerea mea e ca au o doza de adevar cele de mai sus. Parerea voastra o astept la comentarii, mai jos...

Ideal romantic

Cauti, dar nu prea stii ce cauti.
Nu stii sa definesti precis.
Te zbati, te agiti, te lupti,
Prins in caderea ta in abis.

Ai in fata mereu un ideal.
Iti dai seama ca acolo trebuie sa ajungi.
Iti da seama ca jumatatea ta exista.
Ai vazut-o, deci e un fapt real.

Si te zbati, si te framanti, si te lupti, intruna…
Viata e mai degraba un drum stanga-dreapta,
Si nu poti sa mergi direct catre ce vrei.
Si-atunci te-ntrebi: De ce nu pot doar sa intind mana?

Esti constient ca drumul nu e drept,
Si ca omul din tine e plin de greseli,
Dar visul te face mereu sa tot speri
In cautarea unui ideal perfect.

Iar intr-o buna zi, idealul asta v-a ajunge la tine,
Un biet romantic trist si de moda veche.
Atunci ar trebui sa-l apuci si sa-l tii bine,
Ca-ntr-un intreg din doua suflete pereche.

Fuga dupa fericire

Toata viata fugim…
Fugim dupa o fericire perpetua
Cand suntem copii,
Fugim in bratele mamei,
Cautand fericirea de a fi ocrotiti…

Crestem mari mai apoi.
Si ne cautam fericirea
In zambetul timid al iubirii,
Fara sa stim de fapt,
Ce inseamna iubirea…

Devenim adolescenti,
Ajungem apoi incet la oarecare
Maturitate. Si cautam…
Fugim in bratele persoanei
Care ne face sa simtim macar
Putin, dragostea si fericirea…

Apoi, cand aceasta umbra
Dispare, cautand si ea alta fericire.
Fugim din nou. Cu lacrimi.
Fugim, plangem si cautam,
Inconstient, fericirea…

Ne casatorim, imbatranim,
Avem copii si nepoti,
Ne aducem aminte de toate
Cele de mai sus,
Iar la un moment dat,
Cand nimeni nu se asteapta,

Inchidem ochii si…
Fugim! Fugim,
Pentru ca - nu-i asa? –
Mereu cautam… Fericirea…