Vise despre flori de cires

De cateva zile nu prea mai pot dormi cum trebuie. Ajung acasa, si odata ajuns in pat, ma foiesc… gandurile imi zboara in toate directiile principale ale vietii mele cotidiene, sau analizeaza aspecte importante ale trecutului. Oare ce-ar fi fost daca…? Stupid… de-a dreptul stupid. Parca nu mai sunt bun de nimic. Nu mai am energie. Uneori ma simt ca o lumanare. O lumanare careia I se termina fitilul si se stinge incet incet. Iar m-a prins ora 4 dimineata. Numai ca de data asta nu ma mai gandesc nici la trecut nici la prezent. Nu ma gandesc nici la ochi caprui si obraji imbujorati, nici la ingeri tristi care trebuie inveseliti. Ma gandesc la florile de cires de pe muntele Fuji. Intotdeauna m-a fascinat cultura japoneza. Pornind de la povestile cu samurai, cu filosofia ascutita a sabiilor si intelepciunea tusului negru de penel. Dar mai ales cu frumusetea gradinilor japoneze si cu perlele florilor de cires. Muntele Fuji. Inteleptul Japoniei si batranul batranilor. Cred ca intr-o alta viata am trait la poalele sale. Si probabil am fost cires. Un cires care plange. Cum, nu stiti cum plange un cires? Un cires plange in versuri. Plange desfacandu-si petalele pentru a bucura privitorul. Ciresul plange cand vede in jur mii de alti ciresi care au flori la fel sau chiar mai frumoase decat ale lui, si care i-ar putea lua oricand locul de langa altarul fericirii. Si cel mai tare, un cires plange atunci cand o fata frumoasa cu parul lung incepe sa-i rupa fiecare creanga, una cate una, distrugandu-i visele, pentru ca, intr-un final, sa-i arunce trunpul in flacarile altarului, cu o nepasare majestuoasa. Cam asa plange un cires la poalele muntelui Fuji. Iar acel cires sunt eu. E ora 5. Mi-e din ce in ce mai greu sa dorm. Somnul meu nu mai are vise si uneori chiar imi e frica sa dorm. As vrea sa pot adormi intr-o livada de ciresi. La poalele muntelui Fuji. Si sa fiu trezit de acea fata cu parul lung, care ma v-a alinta cu atingerea ei. Stiu ca mai tarziu, acea atingere o sa imi provoace ce-a mai mare durere. Dar acum vreau doar sa dorm la poalele muntelui Fuji, in livada de ciresi, sub mangaierea ei…Sssshhhhhhh…….

Acesta sunt Eu? Oare?!

Oare cum ma simt azi? Oare cum m-am simtit ieri sau toata saptamana sau si mai tare cum ma simt de o luna de zile? Poate sunt insingurat, trist, amagit, neinteles. Oare de ce fug? Desi ar trebui sa caut oamenii pentru ca ei iti dau cateodata raspunsuri la intrebari nerostite, poate fug neancetat de ei.
Amintirile ne scot din lumea reala si ne duc departe, unde cuvintele nu-si au rostul, ne duc într-o lume unde motivul nostru e sa privim in noi, sa plangem de durere sau de fericire, sau poate din cauza sentimentului pierdut undeva in drumul anilor ce tot trec! Poate pentru ca nu-mi place mila, pentru ca simt ca am pierdut demult o parte din "ceva" si trebuie s-o caut, dar nu in virtual. Virtualul e refugiul oamenilor slabi si eu nu-s unul dintre ei inca. Astazi ori esti in "cerc",ori in exteriorul sau. Cuvintele pot insemna multe, poate mai mult decat ne putem imagina, pot fi pline de inocenta sau pline de tradare, depinde de motivul care vine la noi pentru a spune cuvintele. Se poate sa ne para rau dupa anumite lucruri pe care înca nu le-am zis, sau am zis prea mult! Nu stiu cine ma poate intelege. Vine un moment cand iti dai seama ca viata ti-a scapat printre degete si ca tu ai ajuns un simplu spectator la rolul tau. Stai pe margine si privesti uimit. Lucrurile se leaga si se dezleaga, oamenii intra si ies din viata ta si tu te afli in acelasi loc ca si inainte. Te simti dat afara din propria viata. Iti devii strain si te intrebi: oare cand s-a intamplat asta?. Cineva imi spunea candva, sa nu caut nimic, ceea ce trebuie sa vina cu siguranta va veni, indiferent de unde. Am tras o concluzie: cu mult mai putin as fi suferit daca nu mi-as fi dorit un suflet drag alaturi. M-am inchis intr-o lume a mea, carti, bloguri, versuri, muzica, munca nebuneasca, am renuntat la orice fel de tratament, lasandu-ma in voia sortii. Am uitat demult ce inseamna planuri de viitor si m-am obisnuit cu ideea ca maine poate fi decat un alt pas! Acesta (oare) sunt eu, acesta-i sufletul meu expus in cateva cuvinte (oare!?)

Dor de zambet...

De ce ne e asa de greu sa ne exprimam gandurile si sentimentele cand trebuie? V-ati intrebat vreodata? Mai ales cand suntem pusi in fata faptului implinit? Sau cand primim o lovitura neasteptata, in cel mai nepotrivit moment al vietii? E grea intrebarea... eu unul nu i-am gasit raspuns. Acum stau si ascult emisiunea colegei mele Anamaria... Mariuta mica, de ce emisiunile tale par asa de triste? Sau e doar parerea mea? In fine... Cand vreau sa imi torn balsam pe ganduri, ascult cuvintele ei. Desi imi e doar colega. O foarte buna colega si atat. Offffff... Numai ca emisiunea din seara asta mi-a adus aminte ca nu am mai zambit de mult. Adica nu am mai zambit cu adevarat. Pentru ca grimase ale fetei, mimand zambetul, au mai fost. Dar eu numai zambesc din inima in ultima perioada. Cam de vreo doua luni. Si e al naibii de ciudat... culmea e ca nici nu mai vad zambetele altora. Poate au disparut? Ma uit la cei din anturajul meu apropiat, cei pe care ii consider "de-ai mei"... fete obosite si zambete fortate... dar in ochii lor se vede blazarea. Acum cateva zile m-am intalnit cu cineva care mereu ma facea sa zambesc. Si care de obicei, chiar si cand situatia era grea, tot avea un zambet in privire. Acum nu l-am mai vazut. Poate nu era, sau poate sunt eu atat de orb incat nu mai vad zambete. Oare ce se intampla in jurul meu? Mariuta imi trimitea acum cateva zile un text de Tudor Chirila. il gasiti ceva mai jos, pe la un comentariu. Am inceput sa ma intreb daca nu cumva am inceput sa construiesc zidul izolarii in jurul meu. Zidul acela de care ma voi lovi de mii si mii de ori, pana cand ma voi frange... nu vreau! Eu vreau sa zambesc! Eu vreau sa traiesc, cu bune si rele, dar mereu cu zambete! Va rog, nu va mai ascundeti zambetul din priviri! Lasati-ma sa il sorb, pana cand se va impregna si in mine. Am nevoie sa invat iar sa zambesc! Va rog ajutati-ma sa zambesc! Mi-e dor sa zimt caldura interioara a unui zambet... cine imi da meditatii? Meditatii in arta zambetului... Nu se ofera nimeni?...

Ganduri in noapte

E ora 2 jumate. Noaptea. Am plecat de la lucru la 1, dar nu pot dormi. De o ora jumate incerc sa imi analizez toti acesti 28 de ani care s-au scurs de cand fac umbra pamantului. Sau, ma rog... ultimii 8 parca sunt mai importanti. Ce am facut eu bun in viata? Sau ce am facut rau. Totul pornind de la o idee de baza... nu sunt perfect! Nimeni nu e si nimeni nu ar trebui sa creada asta. Ma tot gandesc... Timpul trece incet, tic-tac... iar eu tot nu pot sa dorm... Nu mai am nici ceai in cana... ar fi mers un pahar de vin bun... M-am lasat de mult de "sportul" asta... In ultimii 8 ani de zile, doar doua persoane m-au convins sa "gust" (ca nu-i pot spune baut) un pahar de vin. Unul e tata... celalalt era cat pe ce sa imi fie socru. Dar nu mi-e... Pacat. Om destul de fain. Tot nu pot sa dorm... Pana la urma ceva bun cred ca am facut, daca din 3 relatii serioase in ultimii ani, de 2 imi amintesc cu placere. Problema e ca pun prea mult suflet. Exagerat de mult. Iar cand se termina "povestea", doare al dracului de rau. Kids, do not try this at home. Si de fiecare data, stau pe tusa o perioada. Apoi analizez, si merg inainte. Dar fac mereu aceeasi prostie de a-mi pune sufletul pe tava. Desi, la urma urmei, nu imi pare rau. Deloc. Atata vreme cat am fost respectat si am simtit ca persoana respectiva m-a iubit macar putin, prefer sa respect si eu la randul meu, si sa le pastrez pe toate in inima mea... 3 fara 20... tot nu pot dormi... ar fi fost buna si o tigara acum... m-am lasat si de asta... Sa le fie de bine. Oricum sunt prea slab. O singura fata, pana acum, a reusit "performanta" de a ma convinge sa ma ingras. Acuma sunt iar slab. Poate gasesc pe altcineva. Cred ca uneori am nevoie de prezenta unui suflet care sa ma iubeasca. Si atunci cand il am, ma motiveaza. De multe ori fac lucruri doar "de dragul ei". Chiar daca sunt constient ca imi fac bine mie. De dragul ei sunt mai ordonat, de dragul ei sunt mai atent cu aspectul meu exterior, de dragul ei am fost la dentist (desi am o fobie), de dragul ei m-am reapucat de facultati (desi consider diploma de licenta hartie de sters la fund). Si tot de dragul unei fete aveam grija si de dieta mea zilnica. Acum am slabit, nu am mai fost la dentist, la facultate nu prea mai am chef sa merg... am ramas totusi cu ordinea... pt ca nu mai am o Ea. Care sa ma motiveze doar cu simpla prezenta langa mine. Si caut. Am impresia ca nu v-a fi o cautare lunga de data asta. Sper. Recent am gasit un ingeras care mi-a dat curaj. Era un inger trist. Si am inceput sa ma intreb cum poti inveseli un inger? Acum incerc... si incerc... si incerc... Poate am sa reusesc sa inveselesc ingerul. Dar pe ele... cele care au trecut pe langa sufletul meu si l-au mangaiat cu caldura din ochii lor blajini... pe ele le voi purta mereu cu mine. Adanc in inima... E 4 dimineata... Ce trece timpul... O sa ma pun sa dorm... Treziti-ma cand vine ingerul... vreau sa-i spun ce aripi frumoase are. Si cat de mult imi place cand zboara... Treziti-ma...

Curajul de a darui

Traim intr-o lume in care strigam cat de tare putem ce vrem. Cerem si ne simtim frustrati ca nu primim ce vrem atunci cand vrem. Vrem bani, vrem satisfactii, vrem respect, cerand lumii sa se invarta in jurul nostru. Adesea auzim oameni furiosi pe viata ca au prea putine, pe parteneri ca nu le ofera ce sau cat vor ei, pe societate ca este nedreapta. Prea rar se vad oameni dispusi sa ofere. Toti vrem sa primim. Sigur, fiecare dintre noi suntem fiinte unice. Dar totusi, ce ne da oare dreptul de a considera ca totul ni se cuvine si cautam sa luam neaparat, uneori cu forta, ceea ce consideram ca ni se cuvine? Suntem atat de orbiti de noi, incat uitam ca fericirea si iubirea nu se obtin prin forta si nici nu se ofera automat doar pentru ca existi. Cea mai mare parte din ceea ce obtinem in viata, obtinem daruind. Daruind timp celor dragi, rabdare, intelegere si toleranta, avem sanse mai mari sa primim dragostea si daruirea lor, decat daca le reprosam ca nu ne fac fericiti. Daruindu-ne pe noi, avem posibilitatea sa descoperim ca in jur se deschid mai multe usi decat daca batem cu pumnii in ele. Nu e ceva usor sa oferi. Multi nu inteleg de ce e necesar sadaruim inainte de a cere. Dar eu va intreb: cum ar arata viata daca toata lumea ar astepta sa primeasca intai, si abia apoi ar darui? Intotdeauna viata rasplateste cu varf si indesat pe cei ce daruiesc. Poate nu atunci cand vrem, sau cum vrem, dar e cert ca nu ramane datoare, iar cei ce daruiesc stiu asta. Oamenii cei mai bogati sunt cei ce daruiesc cel mai mult, cu drag si fara regret. Am invatat mai degraba sa strangem, sa ne temem pentru noi si “fericirea” noastra, si sa indepartam tot ceea ce nu ne face pe plac. Lupta impotriva egoismului este dificila, pentru ca toti avem nevoi si impulsuri. Daca insa descoperim ca exista o alternativa mai bogata, a daruirii, viata mai castiga o sansa in fata celor care vor ca lumea sa se invarta in jurul lor! Asa ca incercati pentru o clipa, sa aveti numai ganduri bune si sa daruiti! Si aveti grija de voi…

Intalnire cu trecutul

Azi m-am intalnit cu una din fantomele trecutului. O fantoma care nu m-a speriat deloc. Dimpotriva. O fantoma a trecutului. O “umbra veche”, cum imi place mie sa alint astfel de fantome. De obicei rad, glumesc si e relativ ok, cand intalnesc astfel de fantome. De data asta insa, a fost altfel. Mi-a iesit in cale si mi-a zis simplu, “buna”… Simturile mele s-au blocat instantaneu. “Buna”, i-am soptit si eu cu jumatate de gura. Nu stiam daca sa ma bucur si sa zambesc, sau sa plang si sa o iau la fuga. Am plans in mine si am ramas. Fantoma din trecut m-a invitat la ceai si la o plimbare. Am acceptat mecanic. Eram in continuare pe “pilot automat”, afisand un zambet sec, de fatada si o privire care nu exprima nimic. In sufletul meu era insa furtuna. Era prima oara cand o vedeam , dupa ce devenise cu adevarat trecut. Asa ca in mine se dadea o lupta apriga. Revedeam acele plimbari pe care le faceam impreuna razand si fugarindu-ne pe aceleasi alei. Apoi mi-am adus aminte de noptile in care mi-era frica sa inchid ochii, pentru ca imi apareau flash-uri de imagini cu ea sau cu noi. Acele nopti in care ma trezeam leoarca de transpiratie sau de lacrimi. Dar astea erau in interiorul meu. In fata acestei fantome a trecutului meu, eu, cel care de obicei ma las purtat de sentimente, incercam sa stau sec, sa afisez un alt eu, lipsit de emotii. Dar parca si ceaiul avea un alt gust, mai bun, in prezenta ei. Apoi am plecat impreuna, parcurgand acelasi traseu ca alta data… Doar ca acum, mainile mele se zbateau sa stea cuminti in buzunare, sa nu o cuprinda. Iar buzele mele rosteau banalitati, cand ar fi vrut sa urle… Sau sa o sarute… si brusc, intalnirea s-a terminat. Ea a plecat in drumul ei obisnuit…Eu am ramas pe loc cateva minute, privind lung dupa ea si stergandu-mi o lacrima care incepea sa razbata la coltul ochilor mei tristi. De ce a trebuit sa se intample toate astea? De ce a trebuit sa te intalnesc exact acum, cand credeam ca viata merge inainte, si ca totul va ramane doar un trecut frumos? De ce s-au trezit toate acestea in mine cand ti-am vazut privirea? De ce? DE CE ?... Dar pana la urma, trecutul e trecut… Poate vreodata ne mai intersectam cu asftel de “umbre vechi”, o lacrima ne mai curge pe fata usor… Dar privim in jur, privim langa noi, ne inghitim durerea amintirilor trecute, ne facem curaj si mergem inainte… lasand in urma noastra amprentele unor pasi fumurii, din care uneori mai picura lacrimi si sange din bucatile de inima franta ce le lasam in fiecare secunda de iubire trecuta…

De ce ne iubesc femeile pe noi, barbatii

Randuri special pentru barbati. V-ati intrebat vreodata, de ce ne iubesc femeile? Eu cred ca e un mare mister in general. Dar ca sa ne descretim fruntile, am incercat sa aflu cateva raspunsuri. Am dat si eu un search pe Google, si am gasit cateva raspunsuri. De ce ne iubesc femeile...

Pentru ca scriem poezii, cantece si carti dedicate lor.
Pentru ca niciodata nu le intelegem, dar nu renuntam la asta niciodata.
Pentru ca vedem frumusetea in femei, cand femeile au incetat de mult timp sa vada vreo frumusete in ele insele.
Pentru ca putem reproduce ecuatii matematice si fizice lungi, complicate, machiavelice sau incredibile, dar ramanem fara vreo solutie cand vine vorba de femei.
Pentru ca traim ca sa le facem sa zambeasca.
Pentru ca nu ne e niciodata frica de intuneric.
Pentru ca nu ne pasa cum aratam sau daca imbatranim.
Pentru ca le facem sa rada.
Pentru ca insistam sa facem si sa reparam lucruri pentru care nu avem pregatire, cu increderea naiva a unui adolescent care stie de toate.
Pentru ca nu purtam si nu visam vreodata sa purtam tocuri.
Pentru ca spunem povesti foarte frumos.
Pentru ca ne e frica sa chelim.
Pentru ca intotdeauna se stie ce gandim si intotdeauna spunem ce vrem exact sa spunem.
Pentru ca cea mai mare frica a noastra este sa nu fim barbati adevarati, iar pentru aceasta trebuie sa ne retragem din cand in cand.
Pentru ca abilitatea noastra de a visa este probabil cea mai mare resursa de energie intacta de pe planeta.
Pentru ca facem mari eforturi sa ascundem, fara succes, ca suntem fragili si umani.
Pentru ca fie vorbim prea mult, sau deloc.
Pentru ca intotdeauna terminam mancarea din farfurie si suntem
recunoscatori pentru asta.
Pentru ca suntem intotdeauna capabili sa invetam si sa ne schimbam.
Pentru ca suntem exploratori si visatori de neintrecut.
Pentru ca le putem privi in ochi si sa le topim instantaneu.
Pentru ca vrem sa fim omnivori ori asceti, razboinici sau amanti, artisti sau generali, dar nu facem compromisuri.
Pentru ca pentru noi nu exista niciodata prea multa adrenalina.
Pentru ca dupa toate intamplarile, nu putem trai fara ele, oricat de tare am incerca.
Pentru ca suntem aproape de ele cand au nevoie de noi.
Pentru ca curatam semineul si ducem afara gunoiul sau le caram bagajul fara a le intreba macar.
Pentru ca suntem intr-adevar pe atat de simpli pe cat afirmam ca suntem.
Pentru ca ne plac lucrurile extreme si atunci cand ajungem acolo, ele sunt gata sa ne prinda.
Pentru ca suntem destepti, tandri si puternici.
Pentru ca ele ne iubesc, si doar un barbat ar gandi ca acest lucru necesita explicatie.

Scuzati putin "adaptarea" la persoana noastra masculina... dar sper sa intelegeti. Parerea mea e ca au o doza de adevar cele de mai sus. Parerea voastra o astept la comentarii, mai jos...

Ideal romantic

Cauti, dar nu prea stii ce cauti.
Nu stii sa definesti precis.
Te zbati, te agiti, te lupti,
Prins in caderea ta in abis.

Ai in fata mereu un ideal.
Iti dai seama ca acolo trebuie sa ajungi.
Iti da seama ca jumatatea ta exista.
Ai vazut-o, deci e un fapt real.

Si te zbati, si te framanti, si te lupti, intruna…
Viata e mai degraba un drum stanga-dreapta,
Si nu poti sa mergi direct catre ce vrei.
Si-atunci te-ntrebi: De ce nu pot doar sa intind mana?

Esti constient ca drumul nu e drept,
Si ca omul din tine e plin de greseli,
Dar visul te face mereu sa tot speri
In cautarea unui ideal perfect.

Iar intr-o buna zi, idealul asta v-a ajunge la tine,
Un biet romantic trist si de moda veche.
Atunci ar trebui sa-l apuci si sa-l tii bine,
Ca-ntr-un intreg din doua suflete pereche.

Fuga dupa fericire

Toata viata fugim…
Fugim dupa o fericire perpetua
Cand suntem copii,
Fugim in bratele mamei,
Cautand fericirea de a fi ocrotiti…

Crestem mari mai apoi.
Si ne cautam fericirea
In zambetul timid al iubirii,
Fara sa stim de fapt,
Ce inseamna iubirea…

Devenim adolescenti,
Ajungem apoi incet la oarecare
Maturitate. Si cautam…
Fugim in bratele persoanei
Care ne face sa simtim macar
Putin, dragostea si fericirea…

Apoi, cand aceasta umbra
Dispare, cautand si ea alta fericire.
Fugim din nou. Cu lacrimi.
Fugim, plangem si cautam,
Inconstient, fericirea…

Ne casatorim, imbatranim,
Avem copii si nepoti,
Ne aducem aminte de toate
Cele de mai sus,
Iar la un moment dat,
Cand nimeni nu se asteapta,

Inchidem ochii si…
Fugim! Fugim,
Pentru ca - nu-i asa? –
Mereu cautam… Fericirea…

Primavara din mine

Teoretic, primavara a venit de mult. Pe strazi zapada s-a topit, vremea incepe sa se mai incalzeasca... iata, aproape a trecut si luna lui martie. Deci, ati putea spune, da, primavara a venit. si v-as raspunde simplu. Da, a venit afara... dar in noi? Adanc, acolo in tine, cititorule? In cel mai adanc ungher al sufletului tau a venit primavara? Au inceput sa infloreasca ciresii pe aleile gradinilor din inima ta? S-a topit zapada? Au aparut lacramioarele, zambilele? Eu abia acum incep sa simt toate astea. La mine, gradinile din suflet au avut o iarna anormala. nu a inceput in decembrie, ci in februarie. Si inca mai e ghiata si zapada. Dar ieri, plimbandu-ma pe aleile gradinilor mele, am vazut un ghiocel, si un muguras pe o creanga. Si undeva departe, am auzit un ciripit timid. Atunci am inceput sa zambesc. Tristetea care ma inghetase in ultima perioada, dadea acum semne timide de topire. Mi-am dat seama ca ciclul anotimpurilor din sufletul meu reintra in normal. Sunt putin egoist si mi-as dori sa am parte numai de vara sau primavara frumoasa. Dar aproape ma blocasem in iarna. Acum, cu rabdare, o sa lasam primavara sa isi croiasca drum in mine... Astept sa vad florile de cires... sa ma plimb prin iarba abia rasarita... astept sa ascult ciripit de pasari... si poate pe aleile incalzite de soare, voi gasi ceea ce iarna mi-a alungat. Sper ca si la tine in suflet, cititorule, a venit primavara... si sper sa ai parte cat mai mult de bucuria florilor ei...

File din poveste

Azi dimineata m-am trezit... a batut cineva la usa mea, dar cand am deschis nu era nimeni... m-am uitat in stanga, in dreapta... nimic... nici o persoana... nici un trandafir, nici o sticla de vin... Apo m-am uitat in jos, si am vazut un plic mare alb. L-am ridicat, si din el a cazut o foaie ingalbenita. Erau cateva randuri sterse de lacrimile care umpleau foaia... iar jos, in loc de semnatura, urma unei picaturi de sange uscata de trecerea vremii. Mi se parea ca traiesc parca o scea dintr-un basm... Un basm cu un cavaler de moda veche, sarac, dar plin de iubire. Un fel de Don Quijote, in cautarea Dulcineei sale... doar ca imbatranitul cavaler a ajuns la un castel, o cetate veche, situata langa o Magura inalta, de pe care se vedea toata lumea. Iar in castel isi pieptana cosita, o domnita care-i pica cu tronc viteazului nostru. In acelasi timp, domnita il placu pe cavaler. simtea o atractie puternica, ce ii facea inima sa bata mai tare, si crezu ca e iubire. Il atinse pe cavalerul cel imbatranit in armura, cu sarutarea ei. sarutare care se dovedi a fi fatala cavalerului. din acel moment, sufletul sau a orbit si a surzit. Avea ochi, dar nu vedea, urechi, dar nu auzea ce se intampla in jurul sau. El era acum fericit, si credea ca toata lumea din jur e si ea fericita. Numai ca domnita isi pierdu incet incet trairile puternice de la inceput. S-a incapatanat insa sa ramana alaturi de cavaler, in speranta ca totusi acesta se va trezi, si o va face fericita. A incercat chiar sa-l zgaltaie pe cavaler de cateva ori, dar degeaba. Pana cand, intr-o zi, si-a luat ramas bun, si l-a parasit. Abia atunci, ramas singur, vechiul si ruginitul cavaler se trezi din visarea lui. Castelul se narui in jur, asemeni iluziei de fericire pe care si-o crease.  Ruinele zaceau napadite de buruieni, si tot ce mai vedea cunoscut era Magura, pe care insa nu putea urca, pentru ca aceasta se misca odata cu el. Batranul cavaler lua atunci o foaie alba si incerca sa isi scrie ultimele sale cuvinte catre Dulcineea. Lacrimile insa ii umplura ochi, cazand in picaturi grele, peste randurile de cerneala. Iar la sfarsit, inima sa plezni in mii de bucati, si o picatura de sange se prelinse in josul paginii. Cavalerul cazu, si vantul lua foaia plina de lacrimi. Foaie pe care acum o tin eu in mana, intrebandu-ma daca a fost vis, sau povestea continua...

De ce iubim femeile...

Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac.
Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate.
Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, cica sa-ti arate ca te iubesc.
Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta.
Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles.
Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat.
Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare.
Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga.
Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor.
Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti.
Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti.
Pentru ca-ti spun „te iubesc” exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie.
Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine.
Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina.
Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii.
Pentru ca au sani rotunzi, cu sfarcuri care se ridica prin bluza cand le e frig,
Pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila.
Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara.
Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele.
Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie.
Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit.
Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme.
Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat.
Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate.
Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune.
Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri.
Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie.
Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame.
Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase,
Pentru ca au de fiecare data orgasm.
Pentru ca daca n-au orgasm il mimeaza doar ca sa te simti tu bine.
Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale.
Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva.
Pentru ca mintea voastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.

But life still goes on...

Fratilor am dat in boli ascunse... Bine, ati putea spune, si ce-i asa important la asta? Cei care ma cunosc spun ca oricum eu nu sunt 100% normal... Ca sunt prea... sau prea... depinde si cum ma vezi, sau cat ma cunosti. Si depinde cum definesti "normalitatea". Revenind... imi place muzica celor de la Queen... imi place si Florin Chilian... imi plac si baladele celor de la Taxi. Dar recent am reusit un maraton... Am stat sa ascult 3 OREEEE, numai muzica celor numiti mai sus. Si am inceput lejereanu... cu muzica lui Chilian... "Chiar daca"... super piesa! Asta mai ales daca sunteti genul de om care dupa o despartire isi nenoroceste nervii, sau mai grav, venele...
"Chiar daca
N-o mai vezi zambind...
Chiar daca....
Chiar daca n-o mai simti venind
Chiar daca...
Chiar daca nu-ntelegi cum s-a-ntamplat...
Chiar daca...
Nu-i mai poti vorbi,chiar daca
Chiar daca n-o poti intalni
Chiar daca....
Chiar daca toata lumea e-ntre voi
Chiar daca el nu-i vinovat
Chiar daca stii si n-ai uitat
Chiar daca lumea s-a-mpartit stupid la doi
Chiar daca viata v-a speriat
Chiar daca stii,el n-a uitat
Si telefonul suna
Suna mereu....
Ce mult te-a iubit! Ce mult te-a iubit...
Cat te-a iubit de mult.
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult"

La "felul doi", am servit niste balade asezonate de la Taxi...
"Cine-mi va mai spune-n fiecare noapte somn usor si
Cine-mi va mai spune-n fiecare zi "Imi este dor" si
Cine-mi va mai spune "Te iubesc", acum, cand tu nu mai esti.
Cine-si va mai pierde mana foarte-ncet prin parul meu si
Cine-mi va mai spune "Va fi bine" cand e foarte greu,
Cine-mi va mai spune "Te iubesc", acum, cand tu nu mai
Nu mai esti, tu nu mai esti
Gandul sa-mi citesti."

Maaaammma dupa aproape 3 ore numai de muzici din astea, am inceput sa simt ca parca am exagerat cu negativismul. Adica, da, imi place muzica lor, dar parca prea multa tristete strica. Asa ca, derulare pe "rapid inainte"... am dat de Queen... si aici am inceput sa imi reincarc "corazon"-ul cu ganduri pozitive...
"But life still goes on
I can't get used to living without, living without
Living without you by my side
I don't want to live alone, hey
God knows, got to make it on my own
So baby can't you see
I've got to break freeeeee..."

Deja incepeam sa ma vad cu pletele in vant, mergand pe o autostrada (nu, nu era autostrada romanesca, din simplul motiv ca era prea bine asfaltata)... si ca sa inchei "orgia" mea de 3 ore,
am bagat o ultima piesa si am oprit calculatorul, ca deja dadeam in extreme, alcool nu beau, deci m-am retras la pat, nani, paturica... pt ca viata merge inainte...
"The show must go on!
Inside my heart is breaking,
My make-up may be faking,
But my smile, still, stays on!
Whatever happens, I'll leave it all to chance.
Another heartache - another failed romance.
I have to find the will to carry on!
On with the,
On with the show!
The show must go on."

Shhhhh... acuma dorm... visez... show-ul, viata si iubirea mea merg inainte. Deocamdata, la usa mea atarna biletul cu "do not disturb"... sa vedem cine are curajul sa bata si sa lase o sticla de vin rosu si un trandafir. Alb...

Nu doar o provocare... doua...

Trebuie sa recunosc ca ideea asta cu provocarea mi-a venit de la o postare de pe blogul lui frate-miu. sper sa nu se mai supere ca i-am adaptat ideea la nevoile, gandurile si sentimentele mele. Oricum, eu va lansez doua provocari, nu una. Si ma adresez mai ales celor care au iubit cu adevarat, sau inca iubesc. Prima provocare ar fi sa va descrieti pe voi si persoana (iubit/iubita) care v-a influentat cel mai mult pana acum. Iar a doua provocare se refera la o descriere a celor mai interesante, a celor mai intense si frumoase momente si sentimente din viata voastra sentimentala de pana acum. Stiu, nu ma acuzati si voi... destul mi s-a spus pana acum ca prea sunt sentimental, prea o dau "pe love" in blogul asta. Pentru cei care nu au inteles, tocmai de aia scriu aici, pentru ca asa sunt eu: sentimental, sensibil, romantic, si de moda veche. Nu va place, nu cititi. Nu mi-am propus sa ajung la sute de vizitatori, ci doar sa scriu ceea ce simt. Daca sunt si altii ca mine, vor intelege, si poate isi vor face curaj sa scrie si ei niste randuri. Si mai presusu de toate am facut blogul asta pentru ca imi e mai usor sa imi exprim gandurile, trairile si sentimentele in scris. Punct. Revenind la provocari, ca sa nu dau apa la moara unora, am sa incep prin a raspunde chiar eu la cele doua provocari. Descrierea mea e simpla. Sunt un barbat cu inima de copil, care se indragosteste pana dincolo de nori, atunci cand cineva merita. Tocmai din cauza asta am avut si cateva cazaturi nasoale din viata mea. Mi-a adunat insa resturile, le-am lipit la loc, si cu inima carpita, am pornit mai departe. Stiu ca undeva, acolo, o voi gasi pe cea care v-a ramane pana la urma alaturi de mine. Pana acum, din toate femeile ce mi-au trecut prin viata, una singura a fost aproape de acest ideal. Nu am sa-i dau numele. Am sa-i spun simplu, "Ea". Ochi caprui aproape mereu zambitori. Obrajori dulci, care roseau atunci cand spunea o minciuna. Sau cand se rusina de ceva. Si nu stiu de ce, parul ei ma ducea cu gandul la acele filme in care fetele isi pieptanau podoaba capilara de 100 de ori. Fix. O persoana care ma facea sa simt ca mai exista ceva in viata, dincolo de bani, casa, servici. Cu care ma simteam in al noualea cer, indiferent ca spalam impreuna vasele, ca ne plimbam in parc, sau ca savuram amandoi un ceai. Cam asta ar fi legat de prima provocare.

Iar la cea de-a doua... cel mai frumos moment petrecut impreuna cu Ea... au fost mult prea mult ca sa aleg unul singur. Asa ca am sa scriu f pe scurt doua dintre ele. Primul a fost concediul din perioada august-septembrie 2008. Miniturul Europei, in grup. Si unde peste tot unde s-a putut, am stat impreuna in camera, am admirat multe impreuna si am sacait-o sa imi traduca tot ce se vorbea in germana (sic). Iar al doilea moment a fost revelionul 2009. Chiar daca pentru unii a parut "boring", stiu ca Ea ar fi dorit mai mult, dar pt mine a fost cel mai frumos revelion, pur si simplu pt ca au fost trei zile in care am respirat acelasi aer, am impartit aceeasi perna si am tinut-o in brate...

Hai, gata... ca ma apuca plansul... si barbatii nu plang... acuma ma duc sa cumpar niste lipici si banda adeziva. Ma carpesc si incerc sa vad ce imi mai rezerva viata. Pana una alta, va astept si raspunsurile voastre la provocarile astea. atat cat va permite timpul si inima.... Salutare, si nu uitati... iubiti-va frumos!

Vise de calator...

Uneori imi vine sa las totul balta si sa o iau la fuga. Sa ma duc cat vad cu doi ochi, sa scap de toti si de tot. Sunt convins ca si voi, ceilalti, ati trecut prin starea asta. Dar cati dintre noi am avea curajul sa transpunem in fapta asa ceva? Pare un gest nebunesc. In cel mai bun caz, ne luam concediu cateva zile, si chiar daca nu plecam de acasa, ne inchidem telefoanele, si stam si vegetam, in speranta ca ne vom incarca bateriile. Ieri m-am deci si eu sa inerc lucrul asta. Macar atat sa fac pentru mine. Asa ca sa nu va speriati daca nu va raspund o perioada la telefon. Ramane sa ma decid cand voi face acest lucru. Am studiat si oferta, poate ma retrag la vreo pensiune micuta, asa, cateva zile, undeva in munti. Sa stau, sa dorm, si sa ma plimb in natura. Bine, recunosc, nu o sa imi inchid telefonul, doar ca nu o sa mai raspund anumitor persoane. voi fi "disponibil" doar pentru 3 persoane. Una din ele e maica-mea... celelalte doua ar trebui sa se stie... A, si o sa imi iau si atlasul cu mine. Sa deschid la nimereala, si macar sa imi imaginez ca ma plimb prin tari straine. De preferabil tari in care nu se vorbeste germana. Am avut o astfel de experienta, si m-am simtit cam nasol. Nu intelegeam decat jumatate din ce se vorbea, tot timpul sacaiam pe cineva din grup sa imi traduca, iar daca vroiam sa intreb ceva si eu, trebuia sa rog pe cineva daca are chef sa faca serviciile de interpretare. Asa ca, de data asta nu. Chiar daca va fi o calatorie imaginara, prefer sa fie undeva unde se poate dialoga in engleza, franceza sau italiana. Desi, daca stau sa ma gandesc, in calatoriile imaginare, pe care le voi face de undeva din mijlocul poienii, pot vorbi orice limba. Important e ca cei care imi toaca mie nervii, rabdarea si sanatatea, sa nu dea de mine. La urma urmei, asta e ideea de baza. Mai raman de rezolvat doua aspecte. Primul e usor... bagajul va fi cat se poate de minim. Iar la punctul doi, se pune intrebarea daca sa merg singur, sau insotit. Si daca merg insotit, pe cine iau cu mine? Maxim o persoana... preferabil de genul feminin, draguta, cu ochi caprui, si careia sa-i placa hoinareala pe munte, prin iarba. Dar inca ma mai gandesc... o sa va anunt daca oferta ramane valabila pana la final... si daca da, o sa vad eu pe cine aleg...

Slanina cu Ceapa... plus o tona de cafea

Saptamana asta am ras cu lacrimi cand am citit blogul lu' frate-miu... nu stiam ca omu are asa pofte... Slanina cu ceapa si ketch-up de la McDonalds.... Dupa care, la o analiza mai atenta, mi-am dat seama ca suntem frati... si ca mie imi ploua in gura mereu cand ma gandesc la o ciorba de fasole cu afumatura, si cu o ceapa sparta langa... Dar chiar sa ma duc sa cer inghetata la non-stop, in mijlocul iernii, la asta inca nu am ajuns. Dar am cerut o data unei vanzatoare de butic sa imi incalzeasca o doza de cola... Sa fii vazut ce fata a facut tanti, zici ca i-am cerut sa-si traga un glont in cap! Oricum, celalalt domn Beju, adica in traducere, al meu frate, zicea ca renunta, si nu-si mai satisface poftele de femeie gravida. Buna idee. doar ca suma viciilor e constanta... Si uite asa am ajuns, din lac in put, si la viciile mele. Doua mari si late (cel putin pe astea le vad eu). 1- cafeaua... si 2- niste ochi caprui (se stiu ei care, nu-i mai numesc eu aici). Oameni buni... eu daca nu imi iau doza de cafea pe zi, nu pot functiona. Dar cred ca sunteti multi pe acolo, care sunteti la fel. Iar in privinta viciului 2... soarta vrea sa ma faca sa renunt... circumstantele sunt de asa natura, incat acum vad ochii aia foarte foarte foarte rar. Nu are rost sa comentam de ce. Asta e situatia, si pana la remedierea situatiei, vorba unui coleg de-al meu, bagam placa cu "Defectiune Tehnica". Bina, s-au inventat fotografiile... si mai profitam de asta, dar nu ajunge prea mult. Asa ca fac ce fac, si ma intorc la slanina cu ceapa. Fara ketch-up. Asa ca, precum spuneau unii pe la televizor...unitatea noastra va doreste "Pofta buna"... si nu uitati, Iuubiti-va mult si sincer!

P.S. - nu-i asa ca nu ati inteles nimic? Stati linistit, ca nici eu. Sincer, nici nu stiu de ce a m scris asa ceva aici. Cred ca mi-am pierdut capul. Ma duc sa dau anunt la ziar, la rubrica aia cu "pierdut"... dar nu stiu daca merita sa dau si recompensa...

Hai sa ...

Frati, cumnati si cuscrii vitregi... nu stiu daca ati observat, dar parca nebunatica asta de criza incepe sa ne afecteze si sufletele. Hai sa... fim seriosi... Pe bune, cate fete (fetze) zambitoare ati mai vazut in ultima perioada. Citeam recent un alt blog, care propunea un exercitiu. Lasati portofelul acasa, si iesiti la o plimbare pe jos... sa va bucurati de lucrurile marunte... eu fac acest lucru cel putin o data pe saptamana. Si va mai provoc sa numarati cate persoane au o figura vesela in aceasta perioada... cati sunt cei care trec pe langa dumneavoastra zambind? Eu unul nu mai vad astfel de oameni. Parca toti s-au molipsit de atata criza. O fi adevarata vorba aia... banii nu aduc fericirea, dar o intretin... Hai sa... hai sa lasam deoparte banii. Eu unul recunosc: nu o duc stralucit, din acest punc de vedere, si incerc sa am grija de banutii mei. Dar asta nu inseamna ca nu pot zambi, si ca nu pot aprecia lucrurile frumoase in viata. O cafea buna dimineata, un film bun la tv, o femeie frumoasa, doi adolescenti indragostiti plimbandu-se de mana... sunt o groaza de motive pentru care sa zambesti. Sunt o groaza de motive sa ne luminam la fata... Mergeti in parc... pentru mine e imposibil sa stau in "Sub Arini" si sa nu zambesc... mutrisoarele alea dulci de copii, mamici, tatici, bunici... Sau in Piata Mare... fete frumoase, porumbei, turisti... O sarutare primita sau data pe furis... doi ochi caprui care iti zambesc timid... obrajori care se inrosesc daca ii atingi... E frumoasa primavara asta, desi poate vi se pare ca nu mai aveti motive intemeiate. Va rog sa ma credeti, si mie mi s-a parut la un moment dat la fel... dar am invatat sa gasesc fiecare farama de fericire in jur... Un singur lucru regret ca nu am facut pana acum, in viata mea... nu am ajuns sa vad Cisnadia privita de pe Magura... cineva drag mi-a spus ca e foarte frumoasa privelistea... dar zilele nu au intrat in sac... cine stie... Asa ca, va invit... hai sa zambim, hai sa raspandim macar o raza mica de fericire... Hai sa mergem pe Magura... Ce ziceti?

Am iubit, iubesc si sper ca voi mai iubi

Eu te iubesc, în felul meu, tăcut,
Privind lumina zorilor de zi
Ce vor la viaţă iar a mă trezi
Spre a uita că ieri e doar trecut.

Zăresc o umbră-a cerului senin
Şi-n gând îmi eşti un vis mereu,
Eu, omul fără Dumnezeu,
În faţa ta azi vin să mă închin.

Vor trece zile şi-am să simt că iar
Pe drumul vieţii sunt alergător,
Să te sărut mi-e astăzi iarăşi dor
Şi înc-o filă rup din calendar.

Mai e puţin şi vom privi în doi
Un orizont ce ieri părea închis,
Şi, poate, ca un ultim compromis
Vor înţelege toţi că suntem “noi”...

Şi, învăţând că totul e real,
Vei da de ştire fapt împlinitor,
Mă vei renaşte tu, să nu mai mor,
Că între noi e doar un semn: egal.

Te voi iubi, în felul meu, tăcut
Privind mereu un cer înseninat...
Acel raspuns... pe viaţă ne-a legat
Şi restul... va rămâne în trecut...

Lectie

Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca, tot ce poti face e sa fii o persoana iubita, restul... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie, altora s-ar putea sa nu le pase...
Am invatat ca nu conteaza ce ai in viata, ci pe cine ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 min, dupa aceea ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca, ci cu ceea ce poti tu sa faci.
Am invatat ca oricum ai taia, orice lucru are 2 fete.
Am invatat ca atunci cand cand sunt suparat,am dreptul sa fiu suparat, dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pt durerea ta
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea, dar ca tu esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc si nu faptele sale
Am invatat ca indiferent de consecinte, cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca este prea greu sa iti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile!!!

Cu si despre dragoste

Femei, barbati, relatii, inimioare, flori, declaratii, iubire… iata ce am vazut cu totii de Valentine's Day si de Dragobetele neaos romanesc, poate mai mult decat altadata, pentru ca un obicei imprumutat ne-a amintit ca am fost, suntem sau vrem sa fim indragostiti. O zi pe care uitam sa o sarbatorim in fiecare zi, asa cum ar merita, daca iubim persoana de langa noi. Asa am descoperit ca pentru toti relatiile sunt extrem de importante. Avem nevoie de ele ca sa traim. Uneori facem atat de multe sa nu pierdem persoana de langa noi, incat ajungem sa pierdem contactul cu iubirea si sa ne pierdem pe noi in obsesia de a nu fi iubiti. De multe ori intelegem atat de gresit dragostea si intram in jocul unor relatii atat de disfunctionale, incat traim orice, mai putin fericirea. Despre iubire nu trebuie sa vorbesti si sa o intelegi, ea se simte. Despre relatii si dinamica lor trebuie sa invatam. Nu e de ajutor sa stim ca o relatie are nevoie de implicare, incredere, rabdare, respect, intelegere si de o iubire care se pastreaza vie de-a lungul timpului, nu culcandu-ne pe-o ureche, ci printr-un effort continuu de adaptare, schimbare si reechilibrare a situatiei. Avem nevoie sa stim ca nu putem iubi pe altcineva pana cand nu ne cunoastem valoarea ca persoane, pana cand nu am invatat sa avem incredere in noi, sa stim ce vrem si sa ne respectam. Pana cand nu ne stim limitele si resursele, nu vom stii sa avem relatii sanatoase. Nu vom intelege de ce Antoine de Saint-Exupery spunea ca “a iubi nu inseamna sa va uitati unul la celalalt, ci sa priviti amandoi in aceeasi directie”. Cand nu stim nici noi directia spre care ne indreptam, cum putem stii persoana care priveste in acelasi sens? Nu stim. Si asa gasim parteneri si apoi uitam de noi in efortul de a le fi pe plac lor riscand sa-I pierdem si, mai rau, sa nu ne regasim nici pe noi. Nu stim ca iubirea e acea dovada a bucuriei de a fi alaturi de o persoana asa cum e ea, nu mulajul ei pe idealul nostru. Uitam ca e preferabil sa nu fii agreat pentru ceea ce esti, decat sa fii iubit pentru ceea ce nu esti. Iubirea nu e disperare si dependenta, e ceea ce descoperi in fiecare secunda ca iti place in compania celuilalt. Va doresc sa iubiti mult… si sanatos! Numai ganduri bune! Aveti grija de voi!