Intalnire cu trecutul

Azi m-am intalnit cu una din fantomele trecutului. O fantoma care nu m-a speriat deloc. Dimpotriva. O fantoma a trecutului. O “umbra veche”, cum imi place mie sa alint astfel de fantome. De obicei rad, glumesc si e relativ ok, cand intalnesc astfel de fantome. De data asta insa, a fost altfel. Mi-a iesit in cale si mi-a zis simplu, “buna”… Simturile mele s-au blocat instantaneu. “Buna”, i-am soptit si eu cu jumatate de gura. Nu stiam daca sa ma bucur si sa zambesc, sau sa plang si sa o iau la fuga. Am plans in mine si am ramas. Fantoma din trecut m-a invitat la ceai si la o plimbare. Am acceptat mecanic. Eram in continuare pe “pilot automat”, afisand un zambet sec, de fatada si o privire care nu exprima nimic. In sufletul meu era insa furtuna. Era prima oara cand o vedeam , dupa ce devenise cu adevarat trecut. Asa ca in mine se dadea o lupta apriga. Revedeam acele plimbari pe care le faceam impreuna razand si fugarindu-ne pe aceleasi alei. Apoi mi-am adus aminte de noptile in care mi-era frica sa inchid ochii, pentru ca imi apareau flash-uri de imagini cu ea sau cu noi. Acele nopti in care ma trezeam leoarca de transpiratie sau de lacrimi. Dar astea erau in interiorul meu. In fata acestei fantome a trecutului meu, eu, cel care de obicei ma las purtat de sentimente, incercam sa stau sec, sa afisez un alt eu, lipsit de emotii. Dar parca si ceaiul avea un alt gust, mai bun, in prezenta ei. Apoi am plecat impreuna, parcurgand acelasi traseu ca alta data… Doar ca acum, mainile mele se zbateau sa stea cuminti in buzunare, sa nu o cuprinda. Iar buzele mele rosteau banalitati, cand ar fi vrut sa urle… Sau sa o sarute… si brusc, intalnirea s-a terminat. Ea a plecat in drumul ei obisnuit…Eu am ramas pe loc cateva minute, privind lung dupa ea si stergandu-mi o lacrima care incepea sa razbata la coltul ochilor mei tristi. De ce a trebuit sa se intample toate astea? De ce a trebuit sa te intalnesc exact acum, cand credeam ca viata merge inainte, si ca totul va ramane doar un trecut frumos? De ce s-au trezit toate acestea in mine cand ti-am vazut privirea? De ce? DE CE ?... Dar pana la urma, trecutul e trecut… Poate vreodata ne mai intersectam cu asftel de “umbre vechi”, o lacrima ne mai curge pe fata usor… Dar privim in jur, privim langa noi, ne inghitim durerea amintirilor trecute, ne facem curaj si mergem inainte… lasand in urma noastra amprentele unor pasi fumurii, din care uneori mai picura lacrimi si sange din bucatile de inima franta ce le lasam in fiecare secunda de iubire trecuta…