Randuri special pentru barbati. V-ati intrebat vreodata, de ce ne iubesc femeile? Eu cred ca e un mare mister in general. Dar ca sa ne descretim fruntile, am incercat sa aflu cateva raspunsuri. Am dat si eu un search pe Google, si am gasit cateva raspunsuri. De ce ne iubesc femeile...
Pentru ca scriem poezii, cantece si carti dedicate lor.
Pentru ca niciodata nu le intelegem, dar nu renuntam la asta niciodata.
Pentru ca vedem frumusetea in femei, cand femeile au incetat de mult timp sa vada vreo frumusete in ele insele.
Pentru ca putem reproduce ecuatii matematice si fizice lungi, complicate, machiavelice sau incredibile, dar ramanem fara vreo solutie cand vine vorba de femei.
Pentru ca traim ca sa le facem sa zambeasca.
Pentru ca nu ne e niciodata frica de intuneric.
Pentru ca nu ne pasa cum aratam sau daca imbatranim.
Pentru ca le facem sa rada.
Pentru ca insistam sa facem si sa reparam lucruri pentru care nu avem pregatire, cu increderea naiva a unui adolescent care stie de toate.
Pentru ca nu purtam si nu visam vreodata sa purtam tocuri.
Pentru ca spunem povesti foarte frumos.
Pentru ca ne e frica sa chelim.
Pentru ca intotdeauna se stie ce gandim si intotdeauna spunem ce vrem exact sa spunem.
Pentru ca cea mai mare frica a noastra este sa nu fim barbati adevarati, iar pentru aceasta trebuie sa ne retragem din cand in cand.
Pentru ca abilitatea noastra de a visa este probabil cea mai mare resursa de energie intacta de pe planeta.
Pentru ca facem mari eforturi sa ascundem, fara succes, ca suntem fragili si umani.
Pentru ca fie vorbim prea mult, sau deloc.
Pentru ca intotdeauna terminam mancarea din farfurie si suntem
recunoscatori pentru asta.
Pentru ca suntem intotdeauna capabili sa invetam si sa ne schimbam.
Pentru ca suntem exploratori si visatori de neintrecut.
Pentru ca le putem privi in ochi si sa le topim instantaneu.
Pentru ca vrem sa fim omnivori ori asceti, razboinici sau amanti, artisti sau generali, dar nu facem compromisuri.
Pentru ca pentru noi nu exista niciodata prea multa adrenalina.
Pentru ca dupa toate intamplarile, nu putem trai fara ele, oricat de tare am incerca.
Pentru ca suntem aproape de ele cand au nevoie de noi.
Pentru ca curatam semineul si ducem afara gunoiul sau le caram bagajul fara a le intreba macar.
Pentru ca suntem intr-adevar pe atat de simpli pe cat afirmam ca suntem.
Pentru ca ne plac lucrurile extreme si atunci cand ajungem acolo, ele sunt gata sa ne prinda.
Pentru ca suntem destepti, tandri si puternici.
Pentru ca ele ne iubesc, si doar un barbat ar gandi ca acest lucru necesita explicatie.
Scuzati putin "adaptarea" la persoana noastra masculina... dar sper sa intelegeti. Parerea mea e ca au o doza de adevar cele de mai sus. Parerea voastra o astept la comentarii, mai jos...
LIVIU: te rog iarta-ma ca iti rapesc atat de mult spatiu la comentarii dar am gasit ceva. Dupa ce am citit primele randuri am simtit ca trebuie sa ti le dau.Nu are legatura cu post-ul dar are legatura stransa cu starea ta de ieri, de azi si sper ca nu si de maine. Te rog citeste cu atentie dar neaparat cu zambetul pe buze, visand la viitor!!! inca o data scuze ca iti ocup spatiul...dau o cafea. Deci: "Nu-i cere cadourile inapoi. E atat de meschin. Mai poti rememora fericirea mandra pe care ai incercat-o cand i le-ai oferit? Daca faci asta, n-o sa ramai cu nimic. Nici macar cu amintirile. Acum, poate ca iti vine s-o omori. Si sa te omori si pe tine. Milioane de feluri in care ai putea s-o ranesti. Niciunul dintre ele n-o sa-ti astampere setea. Sa ranesti femeia care ti-a ciopartit sufletul e ca si cum ai bea zeama de varza in desert. Dupa prima inghititura nu-ti va mai fi de ajuns un butoi intreg.
RăspundețiȘtergereDemnitatea in suferinta pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisa. Ustura si curatza.Nu incredinta prietenilor tai povestea voastra. Ei te iubesc neconditonat si-ti vor face dreptate aruncandu-i vorbe de ocara. N-au fost in patul vostru cand ea-ti furnica spinarea cu o singura atingere. N-au fost nici cand iti lingea ranile provocate de razboaie sau batalii cotidiene. N-au fost in casa sufletelor voastre. S-au invartit in jurul ferestrelor aburinde in spatele carora voi doi erati unul, sarbatorind un Craciun cald. Si atunci? Ce rost au ei?
Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.
In definitiv, cu cat vei ridica un zid mai inalt in jurul tau cu atat va fi mai bun cel care-l va sari. In cazul de fata, o alta femeie. Deschide-te oricui, fara oprelisti si curtea iti va deveni curand talcioc. Odata insa, zidul suferintei ridicat, vanatorii de chilipiruri care se vantura prin targurile suferintelor impartasite, se vor fi imprastiat care-ncotro.
Apoi, dupa un timp, va veni o EA, destul de nebuna si vanjoasa, la fel de singura si abatuta ca tine si se va catara pe zid. Pana sus de tot. Si te va gasi acolo in curte, nefacand nimic, si se va uita la tine cum tai frunza la caini si nu mai speri sa fii gasit. Si ziua aia, va fi ziua unui nou inceput:
Pentru ca, de atata tacere vei fi uitat sa vorbesti, de atata liniste vei fi uitat ca poti sa auzi, de atata plictiseala vei fi uitat sa razi si de atata singuratate vei fi uitat ca esti singur si ca asta poate sa se termine. Cocotata pe zid, fata-ti va zambi si se va da jos la tine si-o sa te invete din nou tot ce ai uitat. Un singur lucru n-o sa te invete: ca peste ceva timp, vei suferi din nou si-o vei lua de la capat, dar al naibii sa fiu daca nu asta ne e scris pe pamanturile astea pe care le semanam ca sa le culegem, o data pe an.
Al naibii sa fiu, daca ai nevoie de cineva ca sa suferi si mai apoi sa te vindeci..."
(Tudor Chirila)