Azi dimineata m-am trezit... a batut cineva la usa mea, dar cand am deschis nu era nimeni... m-am uitat in stanga, in dreapta... nimic... nici o persoana... nici un trandafir, nici o sticla de vin... Apo m-am uitat in jos, si am vazut un plic mare alb. L-am ridicat, si din el a cazut o foaie ingalbenita. Erau cateva randuri sterse de lacrimile care umpleau foaia... iar jos, in loc de semnatura, urma unei picaturi de sange uscata de trecerea vremii. Mi se parea ca traiesc parca o scea dintr-un basm... Un basm cu un cavaler de moda veche, sarac, dar plin de iubire. Un fel de Don Quijote, in cautarea Dulcineei sale... doar ca imbatranitul cavaler a ajuns la un castel, o cetate veche, situata langa o Magura inalta, de pe care se vedea toata lumea. Iar in castel isi pieptana cosita, o domnita care-i pica cu tronc viteazului nostru. In acelasi timp, domnita il placu pe cavaler. simtea o atractie puternica, ce ii facea inima sa bata mai tare, si crezu ca e iubire. Il atinse pe cavalerul cel imbatranit in armura, cu sarutarea ei. sarutare care se dovedi a fi fatala cavalerului. din acel moment, sufletul sau a orbit si a surzit. Avea ochi, dar nu vedea, urechi, dar nu auzea ce se intampla in jurul sau. El era acum fericit, si credea ca toata lumea din jur e si ea fericita. Numai ca domnita isi pierdu incet incet trairile puternice de la inceput. S-a incapatanat insa sa ramana alaturi de cavaler, in speranta ca totusi acesta se va trezi, si o va face fericita. A incercat chiar sa-l zgaltaie pe cavaler de cateva ori, dar degeaba. Pana cand, intr-o zi, si-a luat ramas bun, si l-a parasit. Abia atunci, ramas singur, vechiul si ruginitul cavaler se trezi din visarea lui. Castelul se narui in jur, asemeni iluziei de fericire pe care si-o crease. Ruinele zaceau napadite de buruieni, si tot ce mai vedea cunoscut era Magura, pe care insa nu putea urca, pentru ca aceasta se misca odata cu el. Batranul cavaler lua atunci o foaie alba si incerca sa isi scrie ultimele sale cuvinte catre Dulcineea. Lacrimile insa ii umplura ochi, cazand in picaturi grele, peste randurile de cerneala. Iar la sfarsit, inima sa plezni in mii de bucati, si o picatura de sange se prelinse in josul paginii. Cavalerul cazu, si vantul lua foaia plina de lacrimi. Foaie pe care acum o tin eu in mana, intrebandu-ma daca a fost vis, sau povestea continua...
Frumos! Dar, daca e asa frumos, ma intreb de ce mi s-au umplut ochii de lacrimi? Stii de ce? Pentru ca povestea ta a fost scrisa cu condeiul ce-si ia cerneala din adancul sufletului, e povesta ta, a mea, a tuturor! Si da, povestea va continua. Este doar inceputul, mai sunt multe file, unele acoprite de lacrimi, altele ascunse dupa un suras. Povesta nu are final, sau, cel putin noi nu-l vom afla niciodata! Traieste-ti povestea astfel incat, cei care o vor citi sa poata zambi mandri de personajul cu care sigur se vor identifica!!
RăspundețiȘtergereBătrânul cavaler, plin de experienţă, o să urce înr-o zi Măgura de mână cu o Dulcinee lângă care o să stea mai treaz, ca să vadă pericolele din jur: plictiseala, rutina etc.
RăspundețiȘtergereVa râde iar şi va fi chiar mai fericit!
Atâta doar că nimeni nu poate garanta durată de veşnicie nici unei poveşti, de orice fel...Ne rămâne numai să le trăim pe toate cu sufletul deschis şi să strângem cu dragoste la piept mărunţişurile de pe drum, ele alcătuiesc VIAŢA!