Poveste...

A fost o data, ca niciodata…
Asa incep toate povestile, nu? Indiferent cum se termina, ele incep cu “a fost o data ca niciodata, pentru ca de n-ar fi, nu s-ar povesti…”
Ei bine… A fost odata, ca niciodata…”
A fost odata un baiat care visa. In fiecare noapte el visa mii de vise… Vise de toate felurile. Vise frumoase, vise urate, vise sexy… Vise de toate culorile… Rosu, negru… verde… galben… albastru… Si baiatul nostru din poveste, umbla prin lume, ratacind singur. Doar el si cu ideile sale. Si cauta. Cauta ceea ce oamenii numesc “jumatate”. Nu era sigur ce presupune asta. Nici macar cum arata. Dar el cauta. Stia sigur ca atunci cand va gasi ceea ce cauta, acest periplu prin lume se va opri definitiv. Fara pause de un an sau doi. Fara sentimente false. Pur si simplu se va opri. Si va incepe sa traiasca, sa respire si sa simta in alt fel. Baiatul calator a intalnit multe personaje in drumul sau. De tot felul. De multe ori a avut impresia ca a gasit ceea ce cauta. Dar de fiecare data exista cate o fisura. Fisuri mici, aparent banale. Dar care in timp au produs crapaturi din ce in ce mai mari. Care s-au transformat in rupturi. Fiecare ruptura insemna o picatura din suflul lui, care era smulsa si calcata in picioare. Dar baiatul nostru era curajos. De fiecare data isi aduna picaturile de suflet de pe jos, le curata cu lacrimi si le lipea la loc. Au trecut ani si ani. Iar calatorul se simtea tot mai batran. Desi carcasa exterioara, pe care oamenii o numesc “corp” nu arata asat, in interior, visatorul din povestea noastra se simtea singur si batran. Pana cand, intr-o zi, a inceput sa viseze toate visele in alb. Mult alb… atat de mult alb, incat il dureau ochii. Dar se simtea atras de atata alb. Vise in alb, si muzica simfonica. Oricat de obosit era baiatul, devenit intre timp barbat, visele astea in alb si muzica il faceau sa se simta bine. Visand atata alb, calatorul a ajuns la poalele unei pante foarte abrupte. In varf, ca prin ceata, se zareau turnurile unui castel. A intrebat in jur al cui e castelul si ce se ascunde acolo. Dar nimeni nu a stiut sa-I spuna exact. Toti ziceau insa de o misterioasa printesa frumoasa, care statea inchisa intre acele ziduri. I s-a spus insa ca multi au incercat sa ajung acolo, dar nimeni nu a reusit. Multi s-au intors din drum, speriati de greutatile drumului, si patrunsi de frigul care venea dinspre castel. Calatorul nostru s-a pus insa pe ganduri. Nu cumva acolo sus…? Oare? Nu putea sa stie pana nu incerca. Si era gata sa indure si obstacole, si frig… orice… Inainte insa de a porni la drum, s-a pus sa doarma… Si a visat din nou mult alb… doar ca de data asta, albul se transforma in umbra unei printese care alerga prin livezi. Drumetul s-a trezit dintr-o data, simtind in el o caldura intense, si o atractie cum nu mai simtise niciodata. Parca el ar fi fost de fier iar in castel se afla un magnet puternic. Asa ca a inceput sa urce… si sa urce… Printesa in alb ii aparea mereu in vise… iar el urca mereu. Imbracat doar in sperantele cautarilor sale, nu simte frig, cid oar o briza placuta. Genunchii ii erau zdreliti si plini de sange, sfasiati de ghimpii drumului, dar el nu vedea decat trandafiri albi. Si muzica simfonica. Asa ca urca…

Nimeni nu stie cum se termina povestea. Calatorul nu s-a mai intors sa le spuna celor de la poalele muntelui ce e in castel. Poate mai urca si azi. Din cand in cand insa, cand se risipeste ceata, oamenii pot vedea stralucirea scurta a armurii sale. Si atunci, ei se gandesc ca visatorul isi continua drumul sau spre castelul printesei albe dintre neguri… Iar povestea continua…