Acum ceva timp in urma scriam inceputul unei povesti. Calatorul visator, care umbla in cautarea jumatatii, si care s-a aventurat spre castelul unei printese in alb. Ei bine, dragilor, intre timp, am aflat si finalul... Poate ca nu e exact cel pe care mi l-am imaginat, si pe care l-au dorit unii dintre voi... dar am sa imi iau inima in dinti, si am sa il scriu. Asa cum e el... Ei bine...
"Dupa un urcus plin de rafale taioase si reci, calatorul nostru, incalzit de ceea ce simtea in el, a ajuns aproape de castel. in jurul sau erau numai tufe de maracini, pline de spini reci si taiosi. Visatorul insa nu s-a dat batut. In inima sa ardea o torta cu care si-a facut loc printre tepi. Cu greu, dar a trecut. Plin de sange si rani, dar luminos si liber in interior, el a ajuns la o poarta.
<<- E cineva aici? Am venit cu gand bun si luminos.>> a strigat el. Poarta s-a deschis incet, cu un scartait care i-a inghetat pentru o clipa sira spinarii. Credincios insa visului sau, el si-a facut curaj, si a intrat. S-a trezit insa prins intre doua ziduri. Poarta s-a inchis brusc in urma lui. S-a uitat in jur. Totul era inghetat. Din loc in loc, mici gramezi de ghiata, cu chipuri umane gravate in ele. Si-a dat seama ca sunt cavalerii despre care i-au povestit satenii de la poalele muntelui. A continuat sa caute in jur, si a gasit o noua poarta.
<<- sunt Visatorul. Am venit sa ma inchin printesei. Ma aude cineva?>> a strigat el. I s-a deschis atunci o noua poarta. A inceput sa prinda curaj. A sarit rapid dincolo. Poarta s-a inchis. Era din nou prins intre doua ziduri. Aici era insa ceva mai cald, dar era pustiu. A dat ocol castelului, strigandu-si caldura si gandurile din inima. Dar ii raspundea doar ecoul. La un moment dat a vazut ceva stralucin in fata lui. Era o oglinda. Numai ca in oglinda se vedea cea mai frumoasa printesa in alb, dansand. Visatorul nostru si-a dat seama ca de fapt era cel mai frumos inger pe care il intalnise. A inceput sa caute usi ca sa ajunga la cel mai frumos lucru din lume. A strigat in jur pana a ramas fara voce. Singurul semn pe care il primea erau stralucirile oglinzii. Era prins intre doua ziduri. Atat de aproape si totusi atat de departe. O ameteala ciudata incepu sa il cuprinda. Darnicul visator simtea cum inima i se topeste. Se simtea din ce in ce mai obosit. Dintr-o data si-a dat seama ca acum era pedepsit pentru egoismul sau. Din momentul in care vazuse ingerul, isi dorise sa-l imbratiseze si sa-l tina doar pt el. Insa ingerul acela de fata nu vroia sa fie legat. Nu vroia sa fie tinut in colivie, fie ea si de aur si plina de dragoste. "Ar fi pacat sa-l inchid in colvia inimii mele. Am sa-l las liber, si o sa il admir mereu cum zboara si lumineaza in jur" si-a zis visatorul. Ramas cu tot mai putina energie, s-a asezat la baza zidului, sa doarma. Visele albe, pline de muzica simfonica, erau din ce in ce mai frumoase. Printesa inger zambea din ce in ce mai frumos si mai stralucitor. Calatorul simtea ca dragostea sa creste tot mai mare. Dar toate erau doar in visul sau. Nu isi dadea seama ca incet-incet, prindea radacini. Se transforma intr-un copac mare, puternic. Un copac plin de caldura si viata, gata oricand sa isi adaposteasac printesa inger. Sau ingerul printesa. somnul sau era din ce in ce mai profund. Muzica era tot mai alba, printesa tot mai frumoasa, iar copacul crescut din inima sa tot mai mare si mai puternic. Locuitorii de la poalele muntelui il vedeau deja cum creste si acopera intregul versant. Osmenii zambeau. Era primul semn pe care il vedeau pe munte dupa atatia ani. Iar florile copacului erau atat de rosii si frumoase. Stiau ca ele vin din sufletul calatorului, din visele sale transformate in legenda.
O legenda, pe care iata, o traim pana in zilele noastre.
O legenda pe care v-am spus-o si eu voua.
o legenda pe care o spunem ingerului printesa.
sau printesei inger...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu