Monotonia care ne lipseste

Ea era in bucatarie, pe canapea, si butona telecomanda. Apartamentul era plin de sunete. Acum a ajuns pe un canal de comedie. Si rade sonor, cu pofta. In chiuveta sunt vasele de la cina pe care au gatit-o amandoi. El o aude din baie si zambeste. Apoi se uita cu un oftat in oglinda si sopteste o dorinta secreta...

Dorinta a prins viata. El a lasat-o sa prinda viata. Sau poate viata l-a prins pe el... i-a dat ce a cerut: si-a pierdut capul din iubire, a trait mai intens decat visase... a fost fericit. Nu regreta nimic din ce a facut. N-ar face altfel acum, daca ar fi sa intoarca timpul inapoi. Dar casa nu mai e plina de sunete. Sunetele sunt acum doar in mintea lui. E sambata seara si ea lipseste. Nu e nici la calculator, nici in pat. Toate gesturile ei, ata de cunoscute lui, s-au mutat acum in prezenta altcuiva.

Si monotonia in doi, pe care el a vrut sa o sparga, e sparta de tot. Ca o cana care a cazut pe gresie: n-o sa mai fie niciodata la loc pe raft. E dusa de tot. De tot... Acum un moment era aici, bine ancorata si sigura, iar acum nu mai poate fi unde a fost. O fapta, ca o bagheta magica, a schimbat totul. Definitiv. Iar problema cu monotonia este ca atunci cand devine trecut iti lipseste ingrozitor...